Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Rică - ultimul asediu (I)

        Bogdan Ghiu

„Potrivnice epoci mă despicară”
Omer


De la MRP înapoi (adică tot înainte) la Miron Radu Paraschivescu
Posteritatea mai mult sau mai puţin imediată, care întotdeauna este asigurată (serviciu funerar!) de contemporani sau de „urmaşii urmaşilor” contemporanilor (profet aici, Eugen Barbu, cu a sa Judecată de apoi a poeţilor de pe vremea revistei Săptămîna!), pare a-şi fi făcut datoria - a se fi achitat de datorii, a-şi fi recuperat, mai exact, cu asupra de măsură, cu vârf şi-ndesat, adică cu camătă înmiită, datoriile contractate faţă de istorie, adică faţă de semeni şi de apropiaţi, de fapt faţă de sine însuşi (întotdeauna vom fi pedepsiţi numai pentru promisiunile neonorate faţă de noi înşine, pentru propriile virtualităţi neactualizate, pentru pariurile nerespectate cu noi înşine), de către MRP -, răzbunându-se crunt pe Miron Radu Paraschivescu, autorul acestui deosebit de influent personaj public.


Situaţia lui Miron Radu Paraschivescu-MRP este, azi, aşa cum o arată şi numele devenit siglă, una relativ specială, „în chiasm”: pe cât de anonim, de mascat, de folcloric celebru (et pour cause!) a rămas în memoria cât de cât şcolarizată urbană prin Cânticele sale ţigăneşti, pe atât de necunoscut, de ignorat, de mort şi-ngropat pare zbuciumatul lor autor, ca „autor” al unui autor-personaj ce a fost în tragica şi zbuciumata perioadă postbelică a literaturii române.


Mărturie a acestei răzbunări pe autor pentru faima, anonimă până la urmă, de romanţă, a unora dintre producţiile sale (mă refer, din nou, la celebrele Cântice ţigăneşti) stau cele mai recente două istorii ale literaturii române. În Istoria critică a literaturii române (Piteşti, Paralela 45, 2008) a lui Nicolae Manolescu, Miron Radu Paraschivescu-MRP nu apare menţionat decât în groapa comună a „autorilor de dicţionar” sau doar pentru rolul nefast de gazetar zelos din timpul revoluţiei (în ordine politică, nu literară) proletcultiste.


La fel se întâmplă şi în Istoria literaturii române de pe azi pe mâine (Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001) a lui Marian Popa, care are măcar meritul de a-i dedica lui MRP un capitol (vol. II, pp. 343-347), ucigător însă. Nici nu ştii ce-ar fi de ales şi dacă se poate alege, ca tratament istoric, între tăcerea suverană a lui N. Manolescu şi rostirea veninoasă a lui M. Popa.


Capitolul acestuia din urmă se intitulează Tot furând din dreapta şi din stânga: Miron Radu Paraschivescu. (Dar nu avem, oare, descris aici, implicit tipologic, însuşi modul revoluţionar de acţiune? Nu aşa se fac revoluţiile, mă refer nu atât la revoluţiile literare, cât la revoluţiile propriu-zise, la revoluţiile politice în literatură?) „Puţini scriitori postbelici s-au bucurat chiar şi postum de atâta stimă şi atenţie respectuoasă din partea unora ca (sic!) MRP”, scrie, la limita echivocului sintactic, Marian Popa, deşi „ce a lăsat posterităţii sunt în primul iniţiative, elanuri, gratitudini, oarecum o operă poetică [s.m., B.G.] şi mai presus de orice un nume amplu...” Citim, oare, o definiţie a artistului postmodern, a creativităţii în epoca netartei, a expresivităţii colaborative online?...


Cu nedisimulată plăcere retorică, Marian Popa îl face pe MRP să plătească pentru „fre­nezia neobişnuită a nimicirii”, pentru „contribuţia la eliminarea lui Arghezi”, şi, deşi recunoaşte că poetul devine „tot mai anticomunist pe măsură ce este publicat”, consideră această evoluţie doar o infamantă probă de „duplicitate”, manifestarea unui „contestatar de salon” (ca şi cum, în afara unor Goma, Tudoran, Dinescu, Petrescu, ar mai fi existat, în cultura română, şi de alt tip) care (tocmai de aceea poate) „a fascinat pe mulţi”.


Dincolo de viaţă, problema e poezia, valoarea, talentul, păcatul instinctiv, implicit osândit aici, fiind imoralitatea nerăscumpărată de operă sau, altfel spus, nesatisfacerea formulei locale de mântuire prin mistica geniului: candidatul MRP nu se încadrează, pică examenul de admitere (ca examen de conştiinţă delegat istoric) din viaţă în istorie pe frânghia foarte subţire, dar şi foarte rezistentă, a talentului. Criticul-Caron refuză să-l îmbarce.


„Rezumând: tot ce a întreprins în poezie MRP a aparţinut unei strădanii de a epuiza coerent cronologic (chiar dacă postdatat şi postrevelat) mode şi metode [«pastişă vag barbiană», Llorca, Pann etc.], textele neprezentând regimul de pastişă şi [de] poncif. [...] Este probabil greu să se mai găsească în lume un poet care, fără să se fi specializat în imitaţii, să-şi fi asumat atâtea stiluri pentru întreţinerea individualităţii. În lipsa altor probe mai concludente, cu poemele lui Miron Radu Paraschivescu, retrospectiv un poet al timpului său [s.m., B.G.], s-ar putea ilustra evoluţia modelor şi [a] formelor lirice din patru decenii ale secolului 20”.


Faptul că a lansat buni şi chiar mari poeţi ai promoţiei ’70 (de n-ar fi să-i amintim decât pe Nora Iuga sau pe Virgil Mazilescu) şi chiar un curent încă nu pe deplin istoricizat de către istoria literară (onirismul) nu a putut, iată, să încline la loc balanţa păcatelor comise de MRP (inclusiv, şi poate mai presus de orice, împotriva lui Miron Radu Paraschivescu) în timpul revoluţiei proletcultiste. „Numai faptul de a-l fi descoperit pe Marin Preda îmi dă dreptul de a intra în istoria literaturii române”, a spus, la un moment dat, MRP. Personajul public, „autorul de autori” MRP face act de tactică falsă modestie faţă de Miron Radu Paraschivescu-poetul. Minimalizându-te singur, nu te poţi însă aştepta să fii obligatoriu contrazis de ceilalţi. Şi totuşi...


Cânticele ţigăneşti ale sufletului urban.
Înnobilarea lirică de uz comun
Şi totuşi... Ca de multe ori în cazul criticii (de tot felul, nu numai a celei literare), o bună descriere poate merge mână în mână cu o, nu proastă, nu total inexactă, ci, aşa cum se întâmplă şi în cazul de faţă, incompletă valorizare. Altfel spus: tocmai ca poet minor trebuie abordat şi se salvează, poate fi actualizat Miron Radu Paraschivescu, în contra lui MRP.


Celebritatea, deopotrivă antumă şi postumă, a Cânticelor ţigăneşti nu poate fi combătută. Dar nu trebuie nici deplânsă. Trebuie, doar, constatată şi analizată corect, nu numai sociologic, cum s-ar putea crede, ci propriu-zis literar.


Căci rezistenţa lor o dă, poate, tocmai caracterul de operă minoră, derivată, secundă, de, cum spune iar, în registru ferm depreciativ, Marian Popa, „prelucrări minore ale subculturii scrise şi orale”, de manifestare a unui „exotism local consumat după ureche”.


Tocmai aceste ne-calităţi sau subcalităţi asigură, vai (se vaietă în cor toate esteticile normative), supravieţuirea, succesul, circulaţia, celebritatea, forţa, intangibilitatea, imperisabilitatea, chiar, a Cânticelor ţigăneşti. Ceea ce le salvează este tocmai caracterul ambiguu, suspect, prefăcut, impur de folclor, dar nu rural, ci urban, de prelucrare, de virtuozitate louche de cartier mărginaş (al literaturii române şi al literaturităţii româneşti).


Sociologic, în Cânticele ţigăneşti se re­găseşte marca ambiguităţii atitudinii urbane faţă de mahala, mediu existenţial-expresiv cultivat exclusiv stilistic, de la distanţă, adică tocmai în registrul unui „exotism local consumat după ureche”: mahalaua ca marcă stilistică, ca registru sentimental-expresiv circulant prin întreaga societate, ca romantism minor, la îndemână, care tocmai de aceea a ajuns să fie automatizat, clişeizat, devenind reflex cultural spontan, formulă expresivă ieftină, colectivă, subproletară de poetizare imediată a vieţii sărace, obscure, care şi ea are dreptul la stimă de sine, la înnobilare.
Fragment din introducerea la audiobook-ul (CD + text) Miron Radu Paraschivescu, Şase cântice ţigăneşti şi alte poeme rostite la Radio (1964-1968) de către autorul însuşi, ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Editura Casa Radio, Seria „Colecţionarul de voci”, în curs de apariţie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul