Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Drama de a fi normal

        Constantin Stan

Odinioară, când voiam să exprimăm, amar, condiţia noastră cenuşie, de oameni banali şi resemnaţi, apelam la un panseu absurd şi comic, pe care îl atribuiam unui inventat filozof bulgar: „Omu-i ca tâmplarul - trăieşte ce trăieşte, după care moare!”. Cei mai mulţi dintre noi chiar asta facem: trăim ce trăim, după care murim. Nu-i nicio mare dramă şi nicio zguduire existenţială. Este ceva lipsit de interes pentru cei din jurul nostru şi de neobservat pentru cei care caută subiecte. Nu este vorba de acel „om fără însuşiri” al lui Robert Musil, ci de o majoritate („mută”, „tăcută”, după cum este numită în cercetările sociologice) care nu se exprimă decât numeric, dar fără de care lumea nu ar putea exista. Filozofia amară de a ne întoarce, în fond, spre rosturile omului normal, la viaţa care trebuie trăită chiar dacă fiecare clipă te apropie de moarte, o viaţă fără ambiţii deşarte, lipsită de păcatul capital care este vanitatea, era forma noastră de a ne păstra normalitatea, nicidecum de resemnare. În vremuri de restrişte, când totul în jurul tău este absurd, lupta de a-ţi păstra capul pe umeri şi picioarele pe pământ este crâncenă. Căci nimic nu este supus unei presiuni, unei mai mari violenţe sociale, politice, morale, psihologice decât normalitatea. Închiderea în sine, refuzul tacit de a aproba şi a aplauda, scufundarea în cărţi în detrimentul televizorului cu telejurnalele lui parţial color, cu transmisiile de la „marile adunări populare” la care paranoicul vorbea ore în şir, cu emisiunile lui Tatulici şi ale altora plini de zel în a ne educa în cultul „eroului între eroii neamului” pe câteva ritmuri de muzică populară, de dansuri tema­tice şi două-trei scăpări de folkişti adevăraţi, viaţa de familie cu principala ei preocupare - procurarea hranei de zi cu zi, grija ca la slujbă să nu devii nici victimă, dar nici călău (lumea normală fugea de orice funcţie) - toate acestea erau însemnele unei nevoi acute de normalitate. Era disperarea de a-ţi păstra această normalitate! Cineva spunea că am fi acceptat ca normale cozile la lapte şi carne, odele şi aplauzele adresate cârmaciului. E încă una din acele falsificări ale omului normal din perioada aceea. Că te supui vicisitudinilor, că încerci să trăieşti, să supravieţuieşti stând la cozi, participând tu însuţi la economia subterană bazată pe reîntoarcerea la troc nu înseamnă nici pe departe că accepţi toate astea ca fiind normale! Pentru a-şi păstra normalitatea, milioanele de români goleau de sens ori parodiau toate acele aberaţii. Participarea era formală, de multe ori punându-se benzi cu urale şi aplauze spre a nu se observa placiditatea oamenilor scoşi cu forţa la adunările populare, iar când totuşi se bătea „live” din mâini, cei zeloşi erau agitatorii securişti sau activişti. Dar bancurile, suculente, teribile, ce altceva erau decât nevoia acută de a sesiza anormalitatea şi de a-ţi bate joc de ea?!


Tocmai aceste milioane de români normali au făcut posibilă nedegenerarea câtorva valori fără de care nu am mai fi existat nici ca indivizi - luaţi unul câte unul -, nici ca întreg. Aceleaşi milioane au creat adevăratul vid care l-a prăbuşit, l-a sorbit pe Ceauşescu. La proces, cei doi nu erau intrigaţi şi nici furioşi pe complotiştii care-i judecau - îi ştiau pe toţi şi ştiau la ce să se aştepte de la fiecare în parte, chiar dacă la unii se uitau de parcă atunci ar fi luat act de existenţa lor. Erau sideraţi că acea lume pe care o aduseseră la stadii ale absurdului, scoţând-o din normalitate, crease o prăpastie imposibil de trecut. „Poporul nostru”, cum zicea Elena Ceauşescu, îi părăsise acolo pe şoseaua ce duce la Târgovişte - nicidecum un amărât de pilot care avea să-şi salveze pielea doar pentru câţiva ani, pierind jalnic, încurcat, chipurile, cu elicopterul între nişte fire ale unor stâlpi de înaltă sau joasă tensiune -, şi tot acel popor, care nu avea nicio tangenţă cu cei care-i condamnau la moarte, pentru că omul normal nu are nicio legătură cu luptele pentru putere, cu jocurile politice interne sau externe, îi măturase nu din istoria mare, ci din istoria cea mică, singura care le aparţine şi pe care o fac ei. Ce jalnic spectacol, ce tristă imagine ofereau cele două tabere la Târgovişte, disputându-şi puterea în numele unui popor, în numele aceluiaşi popor! pe care nici unii, nici alţii nu dădeau doi bani.


Pe nimeni nu interesează, nimeni nu bagă în seamă şi nimeni nu menajează sensibilităţile acelei majorităţi tăcute, retrase în nevoia atât de profund umană de a fi normal. În numele ei doar se vorbeşte şi ea este relevantă doar când apelăm la ea ca principiu cantitativ spre a o transforma în calitate. Majoritatea asta e foarte bună când se numără voturile, iar cei care câştigă alegerile o gratulează cu apelative care mai de care mai drăguţe, cum ar fi „partea responsabilă”, „oamenii de bine” şi, supremă apreciere, „poporul român”. Mai e util acest popor când jocurile politicianiste se revarsă în stradă. Atunci, cei câţiva - că sunt zeci, sute sau câteva mii, veniţi din interes, din oportunism, dintr-un activism uneori la limita fanatismului nu mai contează - se cheamă, iarăşi, poporul. O mână de oameni sunt chemaţi ori vin singuri pentru a legitima, prin întoarcerea la popor, nu-i aşa?, jocuri pe care majoritatea în numele căreia se vorbeşte nu le ştie, interese de care habar nu are. Ieşirea în stradă, presiunea făcută în numele unei majorităţi - care altfel nu s-a exprimat, dar te erijezi tu, indiferent cum te cheamă, în purtătorul ei de cuvânt - sunt însemne ale anormalităţii, adică a ceva care nu este aşa cum trebuie să fie, nu este potrivit cu starea firească, naturală. Pentru că atunci când este nevoie de o intervenţie, politică, socială, înseamnă că lucrurile au luat-o razna. Este cam ceea ce ştim din medicină: când iei act de un organ al tău - inimă, ficat, plămân etc. - se cheamă că el nu mai funcţionează normal. Sunt două lucruri pe care nu le simţim decât atunci când lipsesc, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria, spunea Lucian Blaga. Istoria sau politicul ieşite în stradă sunt semne ale unei lumi anormale.


Acest „popor” este alcătuit din oameni normali. Nu­mesc normalitate ceea ce îmbrăţişează, ceea ce trăieşte, prin experienţe îndelungate, norme morale sau cutume o majoritate de pe un teritoriu mai mic sau mai extins. Este vorba de acele tipare ancestrale pe care s-a aşezat lumea, o lume a firescului dintotdeauna şi pentru totdeauna, după cum o exprima, cu umorul său blând, Creangă: „dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să citească, dacă-i copil să se joace”. În contra acestei înţelepciuni a firescului, mi se va spune că majoritatea, tocmai pentru că este păstrătoare a unor norme sau cutume străvechi, este conservatoare, că se mişcă lent şi că, fără spiritele iconoclaste, revoluţionare, omenirea nu ar fi progresat. Nimic mai fals: orice experiment trebuie validat şi asumat ca act de o nouă normalitate a lumii, de aceea există prudenţă în a elogia, a adopta cu frenezie ceea ce iese din normă. Cam peste tot în lumea asta, oamenii şi-au construit casele cu acoperişuri în unghiuri de aproximativ 45 de grade. Modernitatea a adus acoperişuri plate. Asociate clădirilor înalte, aceste acoperişuri s-au dovedit în timp a produce curenţi turbionari extrem de nocivi pentru sănătatea oamenilor din marile oraşe. Şi Dumnezeu verifică, aşteptând să vadă mai întâi efectele experimentului său: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol, peste faţa adâncurilor de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis «să fie lumină». Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric”.


Avem aici şi o problemă a distincţiei - pe care puţini o fac - între istorie şi cronică, adică între perspectivă şi clipa prezentă, între ceea ce s-a aşezat şi ceea ce este în mişcare. Manualele alternative care se ocupă de fapte şi personalităţi recente nu pot fi numite istorie, ci cronici. Ele consemnează ceea ce noi acum receptăm ca fiind important. Da, dar pentru azi, pentru acum, fără nicio garanţie că ele vor fi şi mâine, şi peste o sută de ani.


Nimic nu este mai odios pe lumea asta decât norma­litatea, în ochii unora. „Normalitate? Nu, mulţumim!”, înscria cineva pe un blog. Asociată de cele mai multe ori mediocrităţii, înţeleasă adesea ca opresiune a spiritului liber, atacată ca fiind conformistă şi retrogradă, normalitatea este percepută şi definită de fiecare nu numai altfel, ci şi diametral opus. Spiritele rebele nu pot concepe că ar exista o normă la care să te raportezi. Prudenţii indică cvasiimposibilitatea de a o cuantifica. Filozofii (cu sau fără ghilimele) răspund diferit normalului, pentru că nu reuşesc să se pună în acord asupra unei probleme vitale: scopul pentru care există omul, adică, sensul vieţii. Sigur, normalitatea are accepţii diferite în spaţiu şi timp. Dar, la fel de sigur, ea are o componentă perenă, este aceeaşi pretutindeni şi oriunde. Cei care supralicitează componenta dinamică a normalităţii - diversitatea ei în spaţiu şi timp - o atacă de la rădăcini, eludând în fapt valorile perene după care omul s-a ghidat, a supravieţuit şi, uneori, chiar a învins. În numele acelei componente relative, este odios să vrei să îţi păstrezi normalitatea sexuală, de exemplu. A gândi lumea împărţită pe sexe, a gândi atracţia fizică, sexuală între doi oameni de sexe diferite este firesc, natural. Anormalul, ieşitul din normă, ne-firescul înseamnă caz, minoritate, un dat împotriva normalului. Cazurile pot fi înţelese, pot fi acceptate, pot fi discutate, dar nu pot înlocui principiul. Observăm, însă, azi o tendinţă de a instaura anormalitatea ca principiu, ca firesc, în numele fie al libertăţii, fie al democraţiei, fie al unei noi normalităţi. Normele europene privind toleranţa (etnică, religioasă, sexuală) sunt folosite spre a instala dictatura minorităţii. Majoritatea care îşi apără propriile valori şi norme este catalogată drept „retrogradă”, „antieuropeană”, „stupidă”. Este dispreţuită! Exhibiţionismul demonstraţiilor, paradelor gay nu îndeamnă la toleranţă, ci reprezintă o provocare constantă a normalităţii. Lupta, la fel de violentă, pentru drepturi este, iarăşi, mereu şi me­reu o provocare a normalităţii. Şi care ar fi aceste drepturi? Nu altele decât ale celor pe care le condamnă: dreptul la familii, dreptul la copii. Aşadar, familia şi copilul sunt lucruri normale, fireşti, de care nimeni nu poate fi deposedat, clamează minorităţile. Numai că normalul înseamnă o familie alcătuită din două fiinţe de sex diferit. Nu de alta, dar aşa a fost familia de mii de ani! Iar copilul sau copiii sunt procreaţi în astfel de familii, nu în alte tipuri. Este anormal pentru un copil să nu aibă o fa­milie, dar este la fel de anormal, ca în numele acestui principiu moral, să-i oferi copilului o imagine a anorma­lităţii, dându-l spre adopţie unei familii gay. Uitându-se la cele două bărbi, la cele două perechi de pantaloni, la aceleaşi configuraţii anatomice, copilul va debuta cu o imagine a unei lumi anormale, monosexuate. El va trăi într-o lume normală în care ceilalţi copii au doi părinţi diferiţi - un tată şi o mamă - şi-i va fi extrem de dificil, dacă nu cumva imposibil, să-şi explice de ce „părinţii” lui sunt altfel decât părinţii celorlalţi copii. După cum cred că şi „părinţilor” lui le va fi delicat să-i explice care e mama şi care e tatăl şi de ce unul dintre cei doi este mama şi celălalt, tata!


Am auzit, am citit atacuri violente privind Taina Botezului. Ortodoxia este acuzată că, prin aceasta, copilului i se ia dreptul de a opta, de a-şi alege în cunoştinţă de cauză religia, părinţii fiind cei care decid. Nu am auzit însă o logică similară pentru ceea ce se petrece în cazul adopţiilor de copii de către familiile gay.


A accepta că celălalt este diferit de tine, că tu eşti diferit de ceilalţi înseamnă toleranţă. A nu deposeda pe cineva de drepturi pentru că este altfel decât norma este toleranţă. A nu condamna penal pe cineva pentru că este diferit de majoritate este toleranţă. Dar a face dintr-un accident - genetic, psihic, socio-cultural - un act de sfidare a celor diferiţi de tine (pentru că ei sunt stupizii cei mulţi) este dovadă de intoleranţă. Pentru că nu altfel poţi interpreta spectacolele stradale în culori stridente, cu farduri violente, cu scene agresive decât ca o afişare a dispreţului pe care minoritatea o are faţă de majoritate. A te îmbrăca tu, bărbat, în rochiţă albă, virginală, de mireasă, a-ţi pune tu, femeie, un penis artificial spre a îndrepta ceea ce natura n-a înfăptuit în firescul ei mi se par ingerinţe în normalitate prin maimuţărirea ei, printr-un atac violent la normalitate. Un tânăr autor, care şi-a făcut un titlu de glorie din a scrie despre homosexualitate - nimic nou sub soare, nefiind primul scriitor al lumii abordând un astfel de subiect -, ajungând la a se împăuna, în cele din urmă, că el însuşi este homosexual, afişează pe internet o poză în care îşi îndreaptă organul spre gura partenerului.  Evident, „stupizii, cretinii, retardaţii” sunt cei care au privit cu dezgust un astfel de exhibiţionism violent.


Acceptă-te aşa cum eşti - fără a face din asta un privilegiu, un complex de superioritate şi fără a afişa asta cu ostentaţie agresivă -, pentru că numai astfel anormalitatea poate fi înţeleasă şi acceptată. Dar când ţi-e odios că o femeie se împreunează cu un bărbat, când de cele mai multe ori blamezi această normalitate, de ce să degradezi prin imitaţie şi fals firescul lumii?


Din momentul în care normalitatea îşi expune, de cele mai multe ori fără gălăgie sau ostentaţie, principiile, ea „are prejudecăţi”, „este obtuză”, „nu pricepe nimic”, „nu are spirit liber”, „nu este modernă, adică tolerantă”. Cum se exprimă această intoleranţă, de multe ori, nici cei care acuză nu ştiu prea bine să explice. Cel mai adesea, eu văd că abaterile de la normalitate sunt cele intolerante cu normalitatea. Iată un alt caz: nu ştiu ce asociaţie cere, de fapt impune, somează radioul public să nu mai difuzeze rugăciunea Tatăl Nostru la începutul şi la sfârşitul programului său naţional. Argumentul: este o sfidare la adresa celor ce nu sunt de religie creştin-ortodoxă. Aşadar, aici, principiul democratic al majorităţii nu mai are relevanţă. Ce contează că plătitorii de taxe şi de abonamente radio sunt în proporţie covârşitoare creştini-ortodocşi. Cei mai mulţi trebuie să urmeze regulile celor puţini. Un amărât din Buzău, plecat cu pluta, în opinia mea, a pus ochii pe icoanele din şcoli: ele trebuie să dispară! Icoanele alea sunt creştin-ortodoxe, majoritatea copiilor sunt creştini-ortodocşi şi poate câte unul-doi într-o clasă, de o altă religie. Soluţia ar fi, nu-i aşa, ca cei mulţi să renunţe la simbolul credinţei lor în favoarea simbolurilor religioase ale celor puţini! Are dreptul o majoritate de a-şi cultiva, menţine, păstra credinţele, valorile? Nu, spun minoritarii, pentru că asta reprezintă o ofensă la adresa lor. De ce să fie o ofensă faptul că eu sunt ortodox, adică diferit de celălalt? Şi în ce constă ofensa? Aşadar, cei puţini cu orientări sexuale nemajoritare îşi pot afişa în parade, demonstraţii de stradă apetenţele, cei puţini sectanţi sau de altă religie pot avea case de rugăciuni, locaşe de cult, pot crede şi se pot ruga cum şi la cine vor, nu întotdeauna într-un mod neprovocator, nesfidător, ba, dimpotrivă, aş zice, violentând coloristic, sonor, comportamental majoritatea. Iar majoritatea nu are drept nici să îşi exprime normalitatea, nici să şi-o afişeze. Ea trebuie culpabilizată - şi este culpabilizată, redusă la o mulţime mută şi vinovată - pentru că este normală! Pentru că mai crezi încă în familia alcătuită din bărbat şi femeie, cu unul dintre nobilele şi tradiţionalele ei valori - naşterea şi creşterea pruncilor -, eşti pe loc etichetat plin de preju­decăţi, retrograd, neeuropean, tâmpit de-a dreptul. Toleranţa înseamnă a da dreptul celuilalt de a fi diferit de tine. Dar ea trebuie să funcţioneze - pentru a fi cu adevărat aplicată în spiritul principiului - biunivoc. Am dreptul să-mi apăr normalitatea în măsura în care accept că există şi alţi oameni diferiţi de mine, iar aceşti oameni diferiţi de mine trebuie să accepte că şi eu sunt diferit de ei, fără a include aici o atitudine de superioritate, de axiologizare, de cereri de discriminări de tip pozitiv: vrem mai multe drepturi, pentru că suntem mai puţini şi diferiţi de voi. A nu avea drepturi pentru că eşti diferit de ceilalţi este o aberaţie, a cere drepturi „sans rivages” numai pentru că eşti diferit de ceilalţi este, iarăşi, o aberaţie. Sigur, sunt cazuri când discriminările de tip pozitiv încearcă să repare nedreptăţi de ordin istoric sau nedreptăţi de ordin natural. Mi se pare firesc să oferi aceeaşi şansă, indife­rent de cum arată, de ce etnie, religie, cultură ar fi omul. Mi se mai pare, iarăşi, firesc să-i ajuţi pe cei care, dintr-un motiv sau altul, nu se pot exprima în datele naturalului, normalului. Dar cu toţii trebuie să înţeleagă că toate aceste eforturi de egalizare a şanselor se fac de către cei mulţi, normali şi adesea în detrimentul lor. „Să ne dea statul că n-avem, suntem amărâţi”, clamează unii minoritari. Amărâţi fără case, fără slujbe, fără posibilităţi de a-şi duce un trai decent se află cu ghiotura şi în rândurile majorităţii. Ei nu îşi clamează dreptul de a fi discriminaţi pozitiv, tocmai pentru că aparţin unei majorităţi. Apar tot mai mulţi protestatari, căţăraţi pe stâlpi, pe acoperişuri, pe şoselele naţionale, blocând circulaţia, care cer o casă, „o nimica toată”, în viziunea lor. Adică, ceva pentru care un om normal munceşte o viaţă, se privează de micile plăceri ale vieţii, înglodându-se în credite, împrumuturi, chibzuind fiecare leuţ. Propagandistic, apar susţinători ai cauzei, electoral, din când în când, autorităţile cedează. Ba, mai mult, mediatizează cazul, neînţelegând ce semnal negativ oferă - aşadar, se poate şi fără muncă, îşi spun cei care trag din greu şi au mai puţin decât cei care se agită, cer sau chiar cerşesc, dar totul cu agresivitate. Iar apoi, aceiaşi propagandişti şi aceiaşi politicieni se întreabă ce-i cu absenteismul, cu lipsa de interes, de reacţie a celor mai mulţi dintre români.
Majoritatea „mută” este tolerantă şi prin forţa pe care o resimte în spatele ei. Ea nu reacţionează decât atunci când este violentată, agresată în credinţa, valorile sale. Nu cred că este un afront adresat unei minorităţi construirea unei biserici ortodoxe impunătoare. Şi, totuşi, tot felul de asociaţii, fundaţii sau uniuni au sărit imediat în sus, acuzând, presând, ameninţând, când, într-o localitate, enoriaşii ortodocşi, prin daniile lor, au vrut să ridice un astfel de locaş.


Departe de ochii lumii, de interesul presei şi al politicienilor, milioane de oameni se străduiesc să trăiască normal, după câteva reguli, norme ale bunului-simţ, ale pudorii, ale respectului faţă de celălalt. Aceşti oameni normali înţeleg că libertatea nu este o tiranie a arbitrariului şi bunului plac, că libertatea fiecăruia se întinde până la frontiera la care atentează la libertatea celuilalt: ai toată libertatea să faci ce pofteşti, să crezi în ce vrei, să te comporţi aşa cum vrei. Da, dar până la a atenta la libertatea mea de a-mi asculta muzica preferată, la a nu fi agresat în mijloacele de transport de gesturi şi vorbe vulgare, de a avea propria mea tablă de valori, de a avea normele după care mă ghidez. Dacă ele nu coincid cu ale celor din jur, omul normal nu şi le va impune cu agresivitatea cu care cei puţini şi le răspândesc pe ale lor. Mijlocul de transport este al tuturor, nu este spaţiul tău privat unde te poţi dezbrăca de haine şi caracter, strada este a tuturor, parcul, spaţiul de-aia se cheamă public, pentru că este al tuturor. Anormalitatea se exprimă prin agresivitate şi violenţă. Şi, paradoxal, deşi se află în minoritate, prin spiritul gregar, astfel încât ei totdeauna par mai mulţi decât sunt în realitate. Încercările timide ale normalităţii de a sancţiona se spulberă sub corul de apărători ai celui ce îşi pune manele la telefonul mobil, ai adolescentei ce povesteşte în gura mare ce i-a făcut şi i-a dres iubitul aseară, ai celui ce îşi exprimă păreri politice pe care musai şi tu trebuie să le susţii.


După căderea lui Ceauşescu, în direct şi la o oră de vârf, poporului român i s-a promis intrarea în normalitate. Din păcate, acele norme care să aşeze viaţa pe făgaşe fireşti s-au dovedit a fi doar nişte vorbe goale. Trecerea de la proprietatea tuturor şi, deci, a nimănui către pro­prietatea particulară s-a făcut prin jaf, corupţie şi, nu de puţine ori, prin violenţe. Pluralismul politic este o caricatură de partide care, în fapt, nu au decât o singură doctrină: accederea la putere spre a-şi îndestula clientela politică. Jocurile democraţiei se bazează pe manipulare, promisiuni electorale, alianţe conjuncturale ce sunt denunţate a doua zi după preluarea puterii. Dezbaterea publică, dialogul politic îmbracă formele cele mai de jos ale disputelor de mahala. Sfidarea, minciuna, aroganţa, egolatria au devenit criterii axiologice. Am ajuns să ne folosim de anomalii spre a scuza sau chiar a invita la nerespectarea legii. „Dacă ăia mari fură şi nu-i pedepseşte nimeni, de ce să-l bage p-ăsta la închisoare care n-a furat cât ăia?!” Auzim adesea astfel de pledoarii. Dacă şeful statului smulge telefonul mobil din mâna unei jurnaliste şi faptul nu întruneşte condiţii de infracţiune - „pentru că avea de gând să-l dea înapoi” -, de ce să pedepseşti un hoţ când l-ai prins: poate şi el avea de gând să dea cândva înapoi bunurile păgubitului! Dacă avem corupţie fără corupţi, de ce n-am avea violuri fără violatori, tâlhării fără tâlhari, hoţii fără hoţi? Nu faptul că o amărâtă de bătrână care a furat ceva în jurul a câtorva pâini este întemniţată e anormal, nu faptul că un alt bătrân este condamnat pentru „tulburare de posesie” este anormal, ci faptul că justiţia, legea se exercită, încep şi se sfârşesc cu astfel de cazuri, instaurând şi perpetuând anormalul.


Într-o lumea normală, boala, durerea, moartea produc compasiune şi solidaritate în compasiune. Ele fac parte din firescul - chiar dacă dureros - al vieţii. Iar viaţa nu are paliere sociale şi nici nu produce sau concepe grade de comparaţie sau superlative. Există o pudoare în a-ţi afişa durerea, boala şi moartea cuiva drag în public, transformându-le în spectacol. A le exploata, cu cinism conştient sau inconştient, în scopuri meschine, vulgare înseamnă a fi departe de normalul condiţiei umane. De aceea, cred că suma necesară operaţiei unui copil al unei persoane publice se putea aduna şi cu mai puţin tam-tam şi folos personal în cultivarea imaginii nu ştiu cărei vedete. Aşa cum vedetele noastre au cluburile, magazinele, revistele, cercul lor închis de amici - la care accesul celor mulţi este interzis -, tot astfel şi dramele lor trebuie să se consume în acelaşi cerc închis. 100.000 de euro înseamnă foarte puţin: 100 de amici (care să cedeze din banii lor de şampanie, de aruncat către podiumul unde se face striptease) a câte 1.000 de euro. Puţin, foarte puţin, pentru ce sume se consumă, se risipesc sau se pierd anapoda în astfel de cluburi, de cercuri de vedete. Aşadar, nu colectarea sumei a fost mobilul, ci întregul circ mediatic cu beneficii de imagine pentru X, Y sau Z, care a donat, a strâns ori a bocit puţin în faţa unui public care nu cred că poate cuprinde în concret nici măcar zece mii, darămite o sută de mii de euro. Văd aici şi o sfidare a celui care, în tăcerea durerii sale, nici nu se gândeşte că ar putea apela la mila publică, la sentimentele de compasiune ale celor de lângă el, pentru că ştie sau intuieşte că într-o lume normală sistemul me­dical este cel care ar trebui să asigure aşa ceva, că într-o lume normală compasiunea ar trebui să fie imună la gradul de celebritate. După ce îşi violentează semenii cu shoppinguri la Milano şi Paris, cu petrecerile de zeci de mii de euro în vilele inuman de somptuoase, cu expunerea vieţii private în emisiuni sau reviste, mondenii noştri vor să fie înţeleşi, trataţi ca oameni normali. Aici este anormalitatea perpetuată, de altfel, de presa care-i cultivă şi le întreţine mofturile şi aerele de aleşi ai soartei!


Este anormal să suni pe la redacţii spre a furniza ştiri despre tine - pentru ca „boborul” să afle că ai probat şapte rochii de mireasă la Milano, că ţi-ai rătăcit sutienul într-un hotel din Paris, că ţi-a cumpărat iubitul un Mercedes - şi apoi, când eşti prins(ă) ieşind din blocul amantului sau amantei la cinci dimineaţa, să invoci inviolabilitatea vieţii private, să ameninţi cu judecata. Madam X ar trebui să înţeleagă că şi sutienul, şi amantul fac parte din viaţa intimă şi nu poţi defila cu unul şi să-l ascunzi pe celălalt ca făcând parte din lumi diferite. De ce ar trebui să aflu că domnişoara a cheltuit 3.000 de euro într-o oră, dar să nu aflu că acei bani sunt daţi de omul de afaceri X? Este anormal, şi media cultivă această anormalitate, ca vedetelor noastre să li se menajeze susceptibilităţile, băgând gunoiul sub preş, în timp ce omului normal (care şi-aşa nu-i subiect de presă) să nu i se ierte nimic.


Cred că o dramă mocnită, nebăgată de nimeni în seamă, se consumă zilnic, sub ochii fiecăruia dintre noi: drama de a fi normal. Există aproape o luptă eroică de a păstra normalitatea lumii. Şi tocmai cei care o duc sunt cei blamaţi, dispreţuiţi, marginalizaţi. A munci cu onestitate, a păstra rânduielile lumii tale, a te ghida după legile bunului-simţ par a fi azi demne de tot dispreţul.


Am, însă, un dram de speranţă: după cum merge lumea, în curând normalitatea va fi minoritară. Abia atunci va veni soarele şi pe uliţa ei. Va fi protejată, cultivată, apărată. Cu toţii se vor purta cu ea cu mănuşi catifelate din teama de a nu fi blamaţi că nu ştiu să se poarte cu o minoritate. Puţinii bărbaţi care vor iubi femeile vor fi consideraţi europeni, spirite libere, democratice, fără prejudecăţi şi fără false pudori. Cele câteva femei care vor iubi bărbaţii şi vor vrea să se căsătorescă ŞI pentru a naşte copii vor apărea pe primele pagini ale tuturor tabloidelor de mare succes din lumea asta. Un paradis al normalităţii va fi lumea atunci când ea, normalitatea, va fi minoritară.


Până atunci, însă, normalitatea pare a fi condamnată la tăcere, la muţenie. Să nu te pună dracul să ai o opinie în favoarea ei, să nu care cumva să te comporţi normal, că eşti repede scos din normalitate: eşti un animal ciudat dintr-o epocă preistorică!


(eseu din volumul
Confesiuni fără glorie)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul