Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Daniela Giurculescu

Daniela Giurculescu este asistent universitar la Catedra de Limbi Germanice a Academiei de Studii Economice Bucureşti. A tradus din poeţi şi prozatori contemporani de limba italiană şi engleză şi, contrar uzanţelor debuturilor autohtone de ultimă oră, s-a specializat în proză scurtă înainte de a-şi alcătui un volum. Notaţia subtilă a cotidianului, doar aparent banal, susţinut de armătura tensiunii dramatice, face din povestirile ei nişte bijuterii existenţialiste care o recomandă o autoare deja formată, de mare perspectivă în ceea ce mă priveşte. Iată o mostră în sprijinul celor afirmate mai sus. (Pădurea de fagi)
RADU ALDULESCU


Pădurea de fagi
Verei


Mai mult chiar decât „copiii străzilor” - recitând „Tatăl nostru” în metrou, cu vocile lor deja răguşite de consumul de tutun, desculţi, în haine jerpelite şi de o murdărie ostentativă, cu feţe marcate de suferinţa timpurie, viitori hoţi de buzunare sau spărgători, fără nimic din candoarea vârstei, îmbătrâniţi precoce, agresivi chiar - pe tânăra femeie o impresionează blânda resemnare a bătrânilor de la colţ de stradă în sărăcia lor aproape decentă, jenaţi de propria atitudine, neîndrăznind să te roage cu glas tare, dar ale căror priviri sunt mai mult decât elocvente. Îi întâlneşte de obicei la intrarea în magazinele alimentare ce-şi etalează cu ostentaţie opulenţa indecentă şi preţurile exorbitante; stau de-o parte, umili şi tăcuţi, ţinând în mâinile rebegite de frig o sacoşă sumbră şi, evident, goală. Iar ea se simte întotdeauna vinovată atunci când le oferă bani, o sumă derizorie de altfel, căci întotdeauna o copleşesc cu recunoştinţa lor sfioasă, stingherită şi plină de uimire; de fiecare dată, ea regretă că nu le poate oferi mai mult. În clipele acelea îşi aminteşte de cea mai apropiată prietenă a ei care investeşte sume fabuloase în cerşetorii ocazionali, deşi soţul acesteia i-a demonstrat ştiinţific faptul că nu aceasta este modalitatea cea mai eficace prin care se poate veni de hac mizeriei din România; şi că, oricât de mari ar fi sumele pe care ea le-ar oferi, nu-i poate salva de la pauperitate pe sărmanii întâlniţi în cale; le poate cel mult asigura o masă îndestulătoare pentru două sau trei zile, neputându-i împiedica să cerşească în continuare. „Nu aşa se rezolvă problema socială în România” - susţine el vehement.


Dar toate acestea o preocupau mai puţin pe tânăra femeie în seara friguroasă de decembrie în care urma să îl întâlnească pe prietenul ei la ieşirea din staţia de metrou de la Universitate.
Privea chipurile de adolescenţi cu obrajii înroşiţi de ger şi se gândea că, uite, în sfârşit, după aproape un an de zile de întâlniri clandestine, urma să-l vadă în public, ca şi cum privirile indiferente ale trecătorilor ar fi putut conferi un statut de legitimitate unei legături tăinuite tuturor, familiei şi prietenilor celor doi parteneri, situaţie împotriva căreia ea îşi epuizase toate resursele. Încercase să-i argumenteze, explicându-i că dorinţa ei de a merge la spectacole nu echivala cu o cerere în căsătorie; singurul film la care reuşise să-l convingă să meargă împreună, după lungi parlamentări, fusese „Philadelphia”, care pe fată o entuziasmase.


- „Ce scârboşenie de film” - remarcă el la ieşirea din cinematograf. „Mă oripilează gândul că cineva poate să facă un film inspirat din aşa un subiect. Tot timpul m-am uitat în tavan, prin sală, încercând să ghicesc chipurile spectatorilor. Aş fi plecat, dar nu te puteam abandona acolo.”
Tentativa ei de a viziona una din piesele Festivalului Internaţional de Teatru din Capitală s-a soldat cu un eşec lamentabil.


- „Am fost aseară la Bulandra, cu vărul meu”, a ţinut tânărul bărbat să precizeze - „la Somnoroasa  aventură, o comedioară simpluţă fără pretenţii, dar n-am vazut nici un alt afiş cu vreo premieră” - Festivalul de Teatru, atât de intens mediatizat, rămânând pentru el - cel puţin în aparenţă, un fenomen obscur, total insignifiant.


Au continuat să se întâlnească „la o cafea”, „locul crimei” fiind modesta ei locuinţă din militari.
Sunetele concertului pentru flaut se năşteau din armonia trupului auriu, plămădite din mişcările fluide, egale cu sine, ale unui trup conştient de propria sa tinereţe fremătătoare. Desenul sonor, punctat în lumini multicolore, descria fiecare gest - cu perfecţiunea sa, lucid-înmiresmată, împrumutându-i concreteţea, muzica mozartiană devenind palpabilă, rotundă, strălucitoare, asemenea voluptăţii distilate pe care femeia o respira prin fiecare fibră, răvăşind-o, restituind-o unui spaţiu atemporal cu contururi vagi, nedesluşite, biruind întunericul ce se revărsa prin ferestrele largi.


În seara aceea de decembrie, chipurile tinerilor, vesele sau tăcute, cufundate în propria fericire, îi creau tinerei femei, prin contaminare, o stare de euforie pe care cerşetorii prezenţi ca întotdeauna în staţiile de metrou, la fiecare colţ de stradă, nu reuşeau să o risipească. Nu se mai simţea, ca în alte dăţi, vinovată de mizeria şi decăderea lor. Venise cu câteva minute mai devreme, nu pentru că şi-ar fi calculat greşit timpul, ci din dorinţa inconştientă de a savura anticipat fiecare clipă, asemenea unui dar neaşteptat.


Şi iată-l urcând treptele metroului cu pasul său elastic; văzduhul îmbălsămat vibra. A sărutat-o grăbit pe obrazul îngheţat şi au pornit-o încet pe străzi, înfriguraţi şi veseli, povestindu-şi întâmplări de peste zi, incidente neplăcute de la noul lui serviciu (se transferase de curând la o firmă particulară foarte rentabilă: „Mă cam aleargă”, „Muncesc pe rupte, n-am timp nici de o ţigară”).


- „Unde mergem?” - l-a întrebat ea pe neaşteptate, după ce traversaseră deja Calea Victoriei, în dreptul Cercului Militar.
- „La Dunărea” - i-a răspuns el decis. Au luat-o apoi pe Edgar Quinet, prin Piaţa Universităţii.
La intrarea în restaurant au fost întâmpinaţi de un ober plin de morgă.
- „Vă rugăm să ne iertaţi, noi avem o nuntă”. Şi, într-adevăr, o muzică dubios de sprinţară se revărsă din salonul principal. Tocmai se încinsese o horă şi nuntaşi exuberanţi, de toate vârstele şi culorile, tinere îmbrăcate în rochii ţipătoare, machiate strident se roteau în cerc, tropotind, chiuind, agitându-şi braţele frenetic.


- „Ce-ar fi să mergem în altă parte?” - i-a sugerat ea.
- „Aici e, într-adevăr, insuportabil. O nuntă de ţărani sportivi” - a decis el, în timp ce se aşezau la una din mesele neocupate ale salonului învecinat, împodobit cu o pădure de fazani împăiaţi.
- „E prea frig acum ca să mai ieşim să căutăm alt restaurant” - făcu el tranşant. „Nu vreau să-mi crească ţurţuri în bărbie. Eu ţin la sănătatea mea. Fir’ ar să fie, nu ne putem auzi deloc din cauza lălăielilor lamentabile ale ăstora. Am avut şi astăzi foarte mult de lucru; sunt extrem de solicitat la slujbă” - mai spuse el, în timp ce o chelneriţă tânără, unduindu-se în ritmul muzicii sprinţare, îi aduse tânărului platoul cu aperitive comandat de el.


Tânăra femeie se rezumă la o cafea. Ea îi urmărea mişcările precise cu care el diseca şunca de Praga şi roşia - evident, producţie de seră.
- „Nota, vă rog” - ordonă el scurt chelneriţei, în timp ce tânăra îşi stingea ţigara.
- „45.000?” - exclamă el. „Trebuie să fie o greşeală”. Chelneriţa, surprinzător de amabilă, îi dădu explicaţiile de rigoare, într-adevăr nu era nici o greşeală.
- „O căruţă de bani!” - remarcă el. „La Doina se mănâncă mult mai bine cu jumătate de preţ. Asta este cea mai proastă seară a mea din ultimul an.”
- „Va fi şi ultima” - îi explică ea calm.
El a condus-o până la staţia de metrou, răspunzând monosilabic întrebărilor prin care ea încerca să lege o conversaţie.
Şi-au luat rămas bun. Luminile multicolore ale oraşului sclipeau reci şi indiferente. Frigul se făcu pătrunzător, iar chipurile puţinilor trecători deveniră ameninţătoare. Un vid albicios inunda străzile, acum aproape pustii. Fără să-şi dea seama, paşii o purtară pe Bulevardul Magheru. Reclame luminoase plămădeau firele încâlcite ale liniştii tentaculare.


Aproape inconştient, se opri în faţa Galeriilor Orizont. O pădure de fagi foşnitoare, cu siluete fragile, graţioase îşi risipea culorile înmiresmate peste oraş; crengile copacilor se aplecau peste geamul fluid, înconjurându-i coapsele, sânii, buzele, cu chemarea lor irepresibilă. Femeia nu reuşea să descifreze semnătura autorului; tabloul o includea de-acum, invadând-o, redând-o visului înmiresmat al pădurii de fagi fermecătoare, potopind-o cu cântecele speranţei şi certitudinea copleşitoare a unei schimbări ce îi va lumina existenţa.
- „Mâine totul va fi altfel” - gândi ea, plutind prin pădurea de fagi.
Bucureşti, 8 februarie 1996

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul