Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Umberto Saba sau senina disperare

        Umberto Saba

Prezentare şi versiune românească GEO VASILE


Mama viitorului poet şi scriitor (Trieste 1883-1957 Gorizia) era evreică, iar tatăl, Edoardo, veneţian care s-a convertit la religia ebraică cu prilejul căsătoriei din 1882; fiind însă cetăţean italian şi iredentist, autorităţile habsburgice l-au silit să-şi părăsească oraşul şi soţia însărcinată cu fiul lor, Umberto. Acesta a fost, la rândul său, victima persecuţiei rasiale, drept care s-a refugiat la Paris, apoi la Roma, având şansa să fie ocrotit de Ungaretti, şi apoi la Florenţa, unde a fost ajutat să supravieţuiască de Montale şi Carlo Levi. În 1951, cărţile sale de poezie sunt încoronate cu Premio dell’Accademia dei Lincei şi Premio Taormina. Tot în anii cincizeci, de-acum devenit celebru, cu câţiva ani înainte de moarte, Umberto Saba s-a convertit la catolicism, primind botezul creştin.


Povestea unei vieţi iluminate în ductilele forme ale poeziei ca deschidere eliberatoare a eului profund spre „celălalt”, spre cel „diferit” în natură şi în societatea umană: iată sensul Canţonierului, în jurul căruia pivotează întreaga operă a lui Umberto Saba, poet cordial şi rezervat, pe cât de simplu, adesea, în gustul modulaţiei adecvate celei mai umile realităţi, pe-atât de complex şi neliniştitor în straturile germinale ale inspiraţiei, în înseşi conexiunile suferinţelor şi nesuferinţelor sale, ale contradicţiilor sufletului său mereu în alertă, dornic de dialog, iubire, prietenie. Relaţiile de convieţuire frăţească au fost o adevărată vocaţie a omului şi poetului Saba, mereu respins, exilat aproape mereu la limita nevrozei, a singurătăţii, prigonit de ura, violenţa „smintitei bestialităţi - matta bestialitŕ” a oamenilor.


VOLUME REPREZENTATIVE: La serena disperazione, Trieste, 1920; L’amorosa spina, Trieste, 1921; Il Canzoniere (1900-1920), Trieste, 1921; Preludio e fughe, Firenze, 1928; Ultime cose, Lugano, 1944; Mediterranee, Milano, 1946; Il Canzoniere (1900-1954), Torno, 1957.


Din volumul IL CANZONIERE


TRIESTE


Am străbătut tot oraşul.
Apoi am urcat o pantă abruptă,
Aglomerată la-nceput, dar mai sus pustie,
Împrejmuită cu un parapet:
Un colţişor în care
Să fiu singur; şi mi se pare că, acolo unde
Se termină el, sfârşeşte şi oraşul.


Trieste are o graţie
Ursuză. Dacă te cucereşte,
E ca un puştan obraznic şi lacom,
Cu ochi albaştri şi mâini prea lungi
Ca să dăruiasca o floare;
E ca o dragoste
Cu năbădăi
De pe acest povârniş pot vedea orice biserică
Orice drum al lui, dacă duce la plaja ticsită,
Sau pe colina de-al cărei vârf
Pietros se-agaţă o casă, ultima,
Jur împrejurul
Fiecărui lucru se preumblă
Un aer straniu, un aer dureros,
Aerul locului natal.


În oraşul meu atât de plin de viaţă în tot locul,
Există ascunzişul menit mie, vieţii mele
Îngândurate şi îndărătnice.



LA FANCIULLA
FECIOARA


Cine te vede vede-o primăvară,
Un arbust straniu, care nu dă
Flori, ci fructe.


Într-o bună zi ţi-au tăiat părul.
Stăteai între călău şi mama ta,
Stăteai ţeapănă şi-ncruntată;
Ca un băietan sfruntat sub nuia,
Ai cărui obraji ard de mânie şi ruşine,
De-abia îţi sclipeau ochii cei mari;
Şi cred că-ţi tremurau genunchii
De tristă ce erai.
Apoi însă cu câtă mândrie strângeai
Acea comoară pierdută,
Acea magnifică avere retezată,
Părul tău cel lung.


Ţi-am întins o oglindă. În rama
Brunei tale coame frumosul chip se rotunjea
Ca un fruct cărnos.



Din volumul LA SERENA DISPERAZIONE


CAFFÉ TERGESTE
CAFENEAUA TERGESTE
 
Cafeneaua Tergeste, la mesele tale albe,
Beţivanul îşi reia delirul;
Iar eu îmi scriu cele mai frumoase cânturi.


Cafenea de hoţi, vizuină de curve,
Am îndurat la mesele tale mucenicia.
Am îndurat cât să-mi recapăt o inimă nouă.


Mă gândeam: Când mă voi fi-nfruptat
Din moarte, nimicul ce în ea îl prevestesc,
Ce plată o să am că am trăit?


Nu cutez să mă laud c-aş fi mărinimos;
Dar dacă a te naşte e-o eroare, eu cu vrăjmaşul meu,
Cu cât mai vinovat ar fi, aş fi mai milos.


Cafeneaua plebei, unde odinioară
Îmi ascundeam faţa, azi te privesc cu bucurie,
Tu-mpaci italianul cu slavul,


târziu în noapte, la o partidă de biliard. 



Din volumul L’AMOROSA SPINA


(SOVRUMANA DOLCEZZA)
(SUPRAFIREASCĂ GINGĂŞIE)


Cunosc
Suprafireasca gingăşie în stare să-ţi închidă
frumoşii ochi, ca moartea.


Dacă toate sevele primăverii
Mi-ar fi pătruns bătrânul trunchi,
Spre-a-l face să-nflorească înc-o dată,
Nu aş simţi tot binele pe care-l simt
Numai privindu-te, doar stând lângă tine,
Urmărindu-ţi fiecare gest, felul tău
De a fi, cea mai măruntă faptă.
Iar dacă nu te am alături, dacă la tine
Într-o singurătate gravă cuget, cu-atât mai arzător
Îmi şerpuieşte-n vine gândul
Cărnii, prevestirea


Amarei gingăşii,
Ce-o ştiu în stare să-ţi închidă frumoşii ochi,
Ca moartea.



PREGHIERA ALLA MADRE
RUGĂCIUNE MAMEI


Maică pe care am făcut-o
Să sufere
(Cânta o mierlă la fereastră, ziua
Îşi pierdea lumina, atât de mare era durerea
Încât îmi doream moartea pentru amândoi) 
                              Mamă
Ieri în mormânt uitată, azi renăscută
Prezenţă,
Care din afund dă pe-afară ca o vână
De apă, înăbuşită de o putere fără seamăn,
Eliberată de sub oprelişte de-o mână
Pricepută sau nesocotită;
Prevestitoare bucurie îţi simt
Întoarcerea, maică pe care am făcut-o,
Ca orice fiu iubitor, să sufere.


Împăcată te-aud repetând vechi
Dojeni vane. Iar sălaşul tău mi-l închipui
O verde grădină, în care poate cu tine
Din nou să stea de vorbă sufletul copilăros,
Să se îmbete cu chipul tău duios,
Încât să-şi piardă aripile momit ca de lumină
Un fluture. E doar un vis,
Un vis duios; ştiu asta. Dar aş vrea să ajung
Unde tu ai ajuns, să intru unde
Tu ai intrat
                       - sunt atât de
Bucuros şi-atât de de istovit! -
                        Să mă fac, o mamă,
Un tufiş odrăslit de pământ,
Pe care pământul şi-l absoarbe şi-l mistuie.
 


Din volumul PAROLE


NEVE
ZĂPADĂ


Zăpadă ce învolburezi tăria şi învălui
Lucrurile într-o mantie de tăcere,
Fiinţa ce plângea
Iat-o de dragul tău surâzând; un fulger
De voioşie inspiră mâhnitul chip,
Şi ochilor mei le dezvălui parcă o comoară.


Zăpadă ce vii din înalt şi pe noi ne acoperi,
Acoperă-ne la nesfârşit. Albeşte
Oraşul cu case şi biserici,
Portul cu nave; aşternutul
Pajiştilor, mările îngheaţă; din pământ
Fă - tu augustă şi pudică - un astru stins,
O mare pace a morţii. Şi-aşa
Să dureze un timp nesfârşit,
O lungă depănare de evuri.
                       Trezirea,
Închipuie-ţi, doar noi doi singuri, în imensa
Pustietate.
                      În cer
Îngerii cu trâmbiţe, în inimă dureroase
Sfâşietoare doruri, din nou treze
Vagi amintiri, şi plângere de dragoste.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul