Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dimineţile unui ziarist cuminte

        Ştefan Dorgoşan

Motto: Întâmplările de faţă nu sunt închipuite; personajele, da!


Primăvara anului 1977 a fost pentru mine un infern. Aveam de lucru până peste cap cu:
- campania agricolă de însămânţări;
- problemele de la Canal Dunăre-Marea Neagră mă presau pentru că lumea se interesa despre cazul ţigăncii asasinate lângă o ecluză în construcţie, dar şi despre soră-sa, geamănă identică, rămasă peste hotare după ce a câştigat un concurs balcanic de dans din buric;
- fusesem anunţat oficial că se vor sărbători 70 de ani de la răscoalele ţărăneşti din 1907 şi se va face un congres al ţărănimii, numărul unu, care va aniversa şi 20 de ani de la prima consfătuire a ţăranilor din Dobrogea, prima regiune cooperativizată din România;
- din sursele mele aflasem că se pregătea lansarea proiectului de promovare a femeii în toate domeniile activităţii social-economice şi în funcţii politice de conducere: tovarăşe de viaţă şi de muncă
Problema mă interesa direct, pentru că nevastă-mea era profesoară de chimie şi lucra într-o comună din apropierea Bucureştiului. Aveam tot interesul să o transfer mai aproape de casă, adică la un liceu central. Nu strica nici o promovare în funcţia de director.
Sursele mele îşi confirmau seriozitatea. Prin redacţie s-a tras un semnal de alarmă:
- Cine se pricepe la chimie?
Pauză. Redactorul-şef se ştergea nervos cu batista de transpiraţie, care îi curgea abundent pe fruntea-i înaltă:
- Bă, n-aţi auzit? Cine se pricepe la chimie?
Şeful secţiei scrisori-documentare, Mircea Tacciu, m-a turnat:
- Păi, chiar acum, am arhivat un articol scris de Dorgoşan, privind modul cum să folosim raţional îngrăşămintele chimice, mai ales azotatul de amoniu care poate exploda...
Din momentul ăla, redactorul-şef mi-a devenit prieten, iar şeful de secţie şi mai duşman.
- Ştefane, mergi la CC, la sala verde, pentru pregătirea Primei Conferinţe Naţionale de Chimie.
Seara am mers la o bere prelungită. Cu colegii mă vedeam chiar mai rar decât cu nevasta. Tacciu mă turnase, dar era o obişnuinţă între ziarişti, aşa că nu puteam să-i port pică. Profitam de un oarecare avantaj: a doua zi nu trebuia să mai plec pe teren.
Acasă, nevastă-mea m-a întâmpinat cu gura până la urechi:
- Iar beat?... Bine-bineee!... Şi eu am fost convocată la Congresul de chimie. Mâine trebuie să predau cuvântul. Ce faci pe prostul? Apucă-te de el! E domeniul tău!
 
Toată noaptea m-am zvârcolit în pat. L-am visat pe tovarăşul Vasile Vâlcu, primul secretar de partid la judeţeana Constanţa. După câteva pahare de vin de Murfatlar, care miroseau îngrozitor a bere, strigam la el, la bătrânelul cu părul rar şi alb:
- Aţi depăşit linia partidului. Ce caută puşcăriaşii la Dorobanţu? Tovarăşul a spus că fără puşcăriaşi la Canal! Fără crime şi morţi suspecte. Fără deţinuţi politici. Asta a fost pe vremea lui Dej. S-a vărsat…
M-am trezit cu gust de vomă în gât. Minele de cupru de la Altân-Tepe cocliseră în gura mea. Plombele îmi putreziseră. Eram singur în pat, dar la bucătărie se auzea zgomot: clink-clink. Mă duc la robinetul din baie, îmi clătesc gura de gustul infect şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mă strecor iar între cearceafurile proaspete.
- Bună dimineaţa!
- Cât e ceasul?
- Lasă greaţa!
- Ceasul, mă femeie...
- Eşti liber la program. A dat telefon Sprinţeroiu, pardon, tovarăşul..., şedinţa e la unsprezece aşa că...
S-a strecurat lângă mine. Mirosea a grâu în pârgă, prăjitura mea preferată... Hai la brâu, la brâu, la brâu şi la secerat de grâu!
După..., am întrebat-o îngrijorat:
- Am vorbit în somn?
- Ai borborosit de vreo două-trei ori numele Dorobanţu!
- Crezi că s-a înregistrat?
- Îhî!
- De la CC plec la Constanţa. De fapt, nu! La Medgidia. Dacă sună Ofiţerul, spune-i că ne întâlnim la ora 21 la Dorobanţu. Ştie el unde la Dorobanţu.
Nevastă-mea, cu braţele arcuite sub cap, mă asculta cu mare atenţie:
- Şi ce mă f...te grija pe mine? Apropro, parcă la Dorobanţi a fost o tabără a Şantierului Tineretului, nu?
E fată bună! Ştiam eu că îmi citeşte pe ascuns toate reportajele. Rând cu rând! În casă mirosea a grâu copt. Între aşternuturi, spicele gemeau în lanuri, ca valurile...


Nici nu apuc bine să mă despletesc din lanţul gros de spice al nevesti-mi că ţârrr-ţârrr-ţârrr! Casă nouă! Care-i soneria? Care-i telefonul? Dau la uşă, nimeni.
Iar ţârrr-ţârrr-ţârrr! Telefonul:
- Alo, Fane...
- Da!
- Ce răspunzi, frate, aşa de greu?
- Păi...
- Lasă-lasă-lasă-lasă, bagă iepele în casă! Ha! Ha! Ha!
Am recunoscut-o pe Nely, secretara de la CC:
- Nely, ielele, nu iepele! Şi nu bagă-le, ci scoate-le!
- Mie îmi plac mai mult iepele băgate. Ce vrei? Poţi să faci ceva în gustul meu! (cu glas mai moale, de miere:) Tu poţi!… Gata cu seminarul de etică. Răscoala se amână pentru la toamnă. Ne vedem la ora 13, peste trei ore, la secţia de chimie. Pa-pa că am treabă! Fără Scufiţe Roşii.
Trosc!
- Spurcata! Se gândeşte la condom cu gust de frăguţe.
Noroc că nevastă-mea era sub duş.
Iar ţârrr-ţârrr-ţârrr! Telefonul:
- Alo, Fane...
- Eu!
- Ce răspunzi, frate, aşa de greu?
- Păi...
- Nici un păi şi nici un băi, că mi-e tare dor de-un (cu glas mai moale, de miere:) coi! Stigătură de pe arăturăăă!... Hăi! Hăi! Hăi!
Am recunoscut-o pe Angela, secretara de la ziar:
- S-a amânat răscoala, rămâne chimia la ora 13. Bucur-o pe frumuşica aia de nevastă-ta câteva ore, mâncau-ar mama de blondă! Bă, da’ la tine trebuie să fie un... seceriş continuu! Hai că am glumit. Am văzut-o ieri pe stradă, bam-bam-bam, parcă era un lan incendiat de maci. Bine muiere, se vedea că e f-întreţinută bine! Merit-o că o meriţi! Nu te lua după tâmpiţi. Vorbesc mult a pagubă, că n-au cu ce să f-întreţină o muiere. Altceva vreau să-ţi spun... şefu zice să scrii articolul ăla cu însămânţările că nu-l are nimeni în varianta pe care i-ai povestit-o tu! E în pătrate sau în cuiburi nutritive?
- Nici una, nici alta. E în cuburi nutritive!
- Ascultă... de la mine: n-a avut încredere în ceea ce i-ai spus! A dat vreo trei telefoane... A întrebat la Miliţie că, dacă au probe, de ce nu i-a arestat pe criminali. Generalul i-a spus că problema e mai complicată. Mă, auzi, nu ştii de la mandea. Zicea că te ţine blocat la Canal şi începe Campania de primăvară... Bagă la cap! Eu, las doar un văduv bătrân cu un miş-coi strivit, dar la tine e păcat. Că e blondă! N-o merită alţii ca tine. Hai, pa, că am treabă! Vezi că de chimie se ocupă Nely. Nu te risipi printre maci. Transmite textul, pe la ora 16.
Trosc!
Nevastă-mea iese din baie:
- Cine te-a sunat, dragă?...
N-apuc să-i răspund. Iar ţârrr-ţârrr-ţârrr! Telefonul:
- Tot eu sunt, Angelica! Vezi că vin doi de la Serviciile Speciale! E confidenţial... Ai grijă de maci!
- Unde?
- Acasă la tine, unde Doamne-iartă-mă! Te caută de câteva zile... Nu pentru Canal. Pentru...
- Cine?
- Ăştia cu Securitatea statului!...
Trosc.
Iar ţârrrrr-ţâr! Ce naiba că telefonul îl aveam în mână. Iar ţârrrrr-ţâr! Aha, uşa! O deschid. Îmi dau seama că sunt în izmene faţă-în-faţă cu doi tipi îmbrăcaţi în costume bleumarin şi cravate asortate discret:
- Mă scuzaţi...
- Pe noi să ne scuzaţi. Putem aştepta! Suntem de la Speciale. Am dori să stăm de vorbă cu dumneavoastră şi cu soţia...
- Pofff...tiţi! Poftiţi!
Din dormitor, nevastă-mea, pe un ton răstit:
- Cine e, dragă, la ora asta?
Oaspeţii îmi fac semn să am iniţiativa:
- Îmbracă-te şi fă patru cafele. Adevărate. Vezi că am un pachet nedesfăcut în geantă.
Apoi către oaspeţi:
- Vă ascult.
Cel mai în vârstă i-a o atitudine împăciuitoare:
- Ca ziarist, dumneavoastră ştiţi că interesele naţionale ne obligă, după caz, să luăm unele măsuri de protecţie. Aşa că ne facem datoria să vă anunţăm că aţi primit ca locuinţă un apartament strategic. Ne închipuim că ştiţi despre ce este vorba?
Nevastă-mea rămăsese înfiptă în uşă cu cafelele pe tavă. Nu-i tremura mâna, dar avea o privire rece, neprovenită din spovedania în lanul cu grâu de unde abia o scosesem.
Cei doi speciali săriră ca arşi în picioare:
- Sărut-mâna, doamna directoare!
Nevastă-mea îşi revine repede:
- Mi-aţi fost elevi! La Bacalaureat!
- Da! Şi încă o dată sărut-mâna pentru ce aţi făcut pentru noi, că chimiaaa...
- Dumneata eşti plutonier Alexandru, iar dumneata Ionel, scuze, am uitat gradul...
- Stimată doamnă, ne scuzaţi, suntem în interes de servici. Să ne prezentăm oficial, maior Voicu Ilie şi...
- Căpitan Mocanu Andrei!
Maiorul preluă:
- Apartamentul dumneavoastă va fi păzit de noi, că... ştiţi... pe aici trec multe coloane oficiale, lunetişti, bildate, agenţi ai serviciilor de pază şi protecţie... în sfârşit, nu intrăm în detalii de specialitate care...
Nevastă-mea, îngrijorată spre speriată:
- Sper că nu prin apartament! Noi ce trebuie să facem?
- Nimic. V-am spus! Ne ocupăm noi de toate! Să fie bine. Mai ales că vă cunoaştem sub numele de Stroe, probabil de domnişoară...
- A fost acum câţiva ani... A trecut...
- Ne bucură că sunteţi soţia tovarăşului Dorgoşan, pe care noi îl apreciem foarte mult. Alţi ziarişti îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala. Fac anchete poliţiste, nu gazetăreşti ca...
- Apropo, îi incită nevastă-mea, este vreo diferenţă? Niciodată nu am priceput cu ce se ocupă...
Eu mă uitam disperat la ceas.
Serviciile observară. Eu punctez:
- La revedere, ne vedem în pas de seară!
Căpitanul, totuşi, îndrăzni cu ceea ce îl mânca pe limbă:
- Îmi pare rău că s-a amânat aniversarea Răscoalei de la 1907 şi încheierea cooperativizării. Tata a fost în Dobrogea în acel timp.
- Când, la răscoală sau la cooperativizare?
- Nu. La Canal, la primul. A fost gardian la Tabăra de deţinuţi politici de la Dorobanţu! Nişte puşcăriaşi au găsit o peşteră, în care se zice că a stat Sfântul Andrei! Am câteva lucruşoare de la tata! Antice...
I-am luat vorba din gură:
- Aştept telefonul dumneavoastră!
- Încă o dată, la revedere!
- Mi-a făcut plăcere!
Dacă află nevastă-mea că mă ocup şi de arheologie...
Nici nu apucai să închid bine gândul, că nevastă-mea îmi sări de beregată:
- Frati-miu! Ăştia nici în pat nu ne lasă în pace? Oricum, s-au descreţit la minte dacă ştiu de Sfânt, care le era interzis! La chimie sunt bâte. Ca Crucea de Bobotează. Mi-a fost milă de ei.
- Măi femeie, am treabă...
Noroc că... Iar ţârrrrr-ţâr! Uşa! O deschid:
- Salut, Fane! Sărut-mâna, doamnă!
Este Nae! Coşoveanu Nicolae!!! Vecinul meu şi preşedinte al organizaţiei de sindicat pe ziar. Am primit casă în acelaşi timp. Numai că el nu prea avea vedere spre lanul de grâu, fiind îndeobşte oltean, dintr-o livadă cu mulţi pruni. Ceva vineţiu şi bombat, un fel de umflătură pişcătoare. Dumnezeu a spus de la început că nu are pentru toţi deopotrivă. Pe scurt:
- N-ai o ceapă? Că usturoi nu se găseşte... Ce mama-naibii or face ţăranii ăştia? La noi, în Oltenia, cât era de sărac omul, tot avea o funie de usturoi atârnată de gard pentru vătămători.
Nu răspund la provocare.
Nevastă-mea, probabil obişnuită cu asemenea vizite, se prezentă în tocul uşii cu ceapa mult râvnită.
- Mulţumesc, doamnă. V-o înapoiez când vin de la piaţă. N-ai ajuns încă la CC? Aaa! E abia 11 şi un sfert! Mai ai timp! Au fost şi pe la tine?
- Cine?
- Eu îi aştept de trei zile. Să vezi ce ţi-i frig!
- Pe cine, frate?
- Pe ăia de la gaze! De trei zile nu am băut o cafea caldă. Hai că nu te mai reţin. Pa! Pa! Când eşti liber, treci pe la mine! Termină mai repede însămânţările! Auzi, mă! De trei zile îi aştept... Nici gaze, nici usturoi... Uite, vezi, d-aia se duce ţara de râpă!
Închid uşa. Mă apuc cu mâinile de cap. Aşa arată dimineţile unui ziarist cuminte!


(fragment din romanul Storcătorul de cuvinte)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul