Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Personaje „în căutarea“ unui regizor

        Ana-Maria Nistor

Redundanţe, reţete, clişee. Ele au rostul lor în teatru, pe nedrept hulit. Ori sunt teren pregătitor pentru a spune ceva, ori sunt dinamitate programatic pentru a pune în loc, de fapt, alte convenţii. Nu e inutilă nici atitudinea Arkadinei, nici cău­tarea febrilă de „forme noi” a lui Treplev. Totul e să nu fie în gol, de dragul formei sau de dragul gestului. Atunci e zadarnic, muncă irosită pe degeaba, ca în cazul Ivanovului de la „Bulandra”. O sumă de citări şi autocitări, de imagini mai vechi sau mai noi, un copy-paste de stiluri şi maniere, un melanj fără miză. Accentuez cuvântul „miză”, căci, dacă există scop, aproape că se scuză toate mijloacele. Mai puţin unul: a te folosi de propriul nume până se uzează.


La începutul anilor ’90, Andrei Şerban era un mit, un preţios fiu risipitor întors acasă. A plecat iar, pe nedrept izgonit, iar de când s-a reîntors, cu fiecare revenire, parcă se încăpăţânează să le dea dreptate celor care l-au negat atunci. Atunci când un alt Cehov al său, Livada cu vişini, s-a constituit în bornă kilometrică, în spectacol-reper care a marcat profund şi publicul, şi pe regizor. Am regăsit, urmărind Ivanov, teme şi personaje recurente, pline de prospeţime în Livada..., îmbătrânite şi schimonosite aici. Ceva din încrâncenarea monotonă a doctorului Lvov mi-aminteşte de îndârjirea lui Trofimov, tropăitul cizmelor lui Borkin seamănă cu cel al lui Lopahin, isteria Saşei citează ceva din hotărârea neclintită a Aniei de a construi o viaţă nouă. Spectrul Annei Petrovna, apărut la ţanc, „pe replică”, pătează grotesc amintirea mişcării hieratice printre vişini a copilului şi mamei lui Liubov Andreevna. Dar toate acestea nu sunt un păcat decât dacă, după aproape patru ore de spectacol, te întrebi: aşa, şi?! Patru ore în care personajele se zbat, ţipă, vorbesc, cântă, caută lumina reflectorului, se ceartă, iar vorbesc - fiecare după legea sa şi neştiind prea bine unde duc strădaniile lor. Căci a pune publicului în faţă, din când în când, câte o oglinjoară pe care o arată textul e insuficient pentru un actor. Iar gestul cel mai condamnabil al unui regizor nu mi se pare a fi nici dezicerea, nici păcăleala de sine, ci înşelarea aşteptărilor celorlalţi. O mână de actori buni şi foarte buni, care se încăpăţânează să creadă până la capăt şi pe care directorul de scenă îi abandonează. Rezultatul este un melanj de personaje din piese diferite, nu toate ale lui Cehov, care încearcă să-şi ajusteze discursul în funcţie de partener, personaje în căutarea unui regizor. Desigur că Victor Rebengiuc e sclipitor, că Marius Manole salvează cu iscusinţa şi energia sa multe părţi din spectacol, că nuanţele interpretării lui Cornel Scripcaru captivează ori că Dana Dogaru ştie să cucerească prin simpla sa apariţie. Cei mai năpăstuiţi sunt tinerii, puşi să joace într-o cheie ridicolă şi monocordă. Ioana Anastasia Anton sau Alexandru Pavel n-au timp şi loc să demonstreze că pot mai mult. Ana Ioana Macaria (Babakina) pendulează între Goldoni şi Văduva veselă, iar Mirela Opri­şor (Anna Petrovna) e dintr-o telenovelă tristă, dar cu songuri şi-o rugăciune în idiş. Bietul Iva­nov (Vlad Ivanov) şi-a găsit pedeapsa nu împuşcându-se, ca în cealaltă versiune a lui Cehov, ci prin regie. Ori e ţin­tuit pe un scaun - aproape Oblomov -, ori e plimbat prin sală rostind la public lungi monologuri cu talc, vorbe în care noi ar trebui să ne regăsim şi să ne ruşinăm. Senzaţia care persistă este că fiecare, nevoit, joacă într-un Cehov din mintea sa, cel pe care l-a făcut în şcoală sau, din contră, cel pe care şi l-a dorit sau pe care l-a mai probat pe scenă.


În fiţuica-program a spectacolului, Andrei Şerban vorbeşte despre două lucruri care mi se par, aici, importante şi nu pentru că se anulează unul pe celălalt. Primul ar fi influenţa unor montări de care nu se poate elibera şi care se regăsesc în spectacolul său. Ele, iată, au acţionat în aşa măsură încât, prin desişul lor, nu mai pătrunde alt gând, al regizorului acestui Ivanov.


Al doilea este referitor la Cehov care, spre deosebire de Brecht, nu ne învaţă cum să gândim şi căruia nu-i poţi aplica o metodă de joc, pentru că opera sa surprinde viaţa însăşi, proaspătă, spontană, mereu în mişcare. Eu l-am crezut pe Andrei Şerban în ambele cazuri şi din dilemă n-am putut ieşi. În schimb, am ajuns în acelaşi punct ca mai înainte, de unde se vede prezenţa clişeului. Acum negat. Dar, oare, costumele, de pildă, voit eclectice, din mai multe epoci şi stiluri nu trimit tot la idee-clişeu? Dar imaginile scenice - explicitări ale replicilor - şi cele forţat comice, pleonasmele cuvânt-sunet, cuvânt-imagine, cu rol să amuze, ce sunt? Poate că reprezintă chiar indicatoarele înfipte vizibil pe drumul lecturii: să nu uităm că Cehov a scris comedii, vodeviluri tragice, cum le numeşte regizorul, nu drame psihologice. Parcă şi clişeul acesta l-am mai auzit undeva. Dar nici acest fapt, iarăşi, nu mi se pare un păcat, aşa cum este marketingul cu propriul nume, până îl pătezi. Apoi înjuri spectatorii care nu aplaudă şi-i faci troglodiţi şi provinciali; dacă ovaţionează, e firesc, ce naiba, avem în faţă un nume!


La final, îmi vine în minte o banalitate: totul a fost spus deja. Încă de la greci. Cu toate acestea, lumea continuă să facă teatru, să vină la teatru. Se pare că încă avem nevoie să căutăm ceva împreună, să punem laolaltă lucruri care se insinuează prin plasa de clişee. Unii le numesc „emoţii”, alţii „experienţe”, „gânduri” şi în multe alte feluri. Aproape că n-are importanţă. Important este de ce avem nevoie de aceste întâlniri. Cred că, atunci când încetăm să ne mai întrebăm, e bine să ne lăsăm de preocuparea „teatru”, chiar dacă a devenit o obişnuinţă, un reflex; aşa, un fel de clişeu.



Ivanov de A.P. Cehov; regia: Andrei Şerban; cu: Vlad Ivanov, Mirela Oprişor, Victor Rebengiuc, Cornel Scripcaru, Manuela Ciucur, Ioana Anton, Alexandru Pavel, Ana Ioana Macaria, Radu Amzulescu, Marius Manole, Dana Dogaru, Marius Chivu, Mihai Bisericanu, Dan Clucinski; Teatrul „L.S. Bulandra”

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul