Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Aici, Bucureşti! Īntāmplări reale şi imaginare

        Horia Gārbea

Constantin Abăluţă, Īntāmplări imaginare pe străzile Bucureştiului, A-L,
Casa Cărţi de Ştiinţă, proză



O carte de inspiraţie urmuziană, dar şi argheziană, aş zice, cu umor din Topārceanu şi Grigore Cugler, cu veleităţile dicţionarelor ironice ale lui MHS, cu... O carte evantai, s-ar mai putea spune, uşurică şi plăcută. Concret: poetul, căci īn cele mai multe fragmente, autorul rămīne poet, imaginează īntīmplări scrise liric, sub formă de cronică rimată, epic, gazetăreşte, pamfletar, pentru un număr de străzi din Bucureşti, luate din vreun ghid, īn ordine alfabetică (deocamdată, de la A la L), dar nu chiar la īntīmplare, ci alegīnd numele mai sesizante, precum: Apele vii, Baba Dochia, Cadeţi, Ebonitei, Fumăriţei, Gheţarului (aici ar putea locui Şerban Tomşa, nu?), Găină Nicolae lt. Av., Heliade īntre vii, Ilgani, Jugului, Leopardului etc. Ar fi fost īncă şi mai interesant dacă autorul, vechi bucureştean, ar fi dat fiecărui fragment o conotaţie apropiată de specificul real al străzii. Ar fi fost suficient pentru asta să aibă īn faţă planul, fără a bate cu piciorul locurile. Aşa, pentru cine cunoaşte, de pildă, străzile Făinari sau Heleşteului, schiţele aferente uimesc prin paralelismul cu realitatea. Desigur, există povestiri īn sine, neutre, care şi-ar putea găsi locul pe orice stradă. Autorul dă o probă de virtuozitate, schimbīnd cīt de des poate stilul şi tematica micilor īntīmplări - de regulă, absurde şi paradoxale. Pe o stradă, a Gării Filaret, īntīlneşti doar oameni mici şi plouă mai des decīt pe alte străzi. Pe strada Garoafei se joacă īn parc cinci zile pe săptămīnă table şi doar două, şah: marţi şi joi. Pe strada Făgărăşanu, la nr. 88, ar fi un oficiu poştal. Īn realitate, strada e una mică, lipită de lacul Fundeni, necum să aibă poştă sau nr. 88. E greu de spus dacă scriitorul a mizat pe aceste imposibilităţi ca efecte artistice sau i-au ieşit din īntīmplare. Pe strada Graţioasă (paralelă cu aeroportul Băneasa, cam de mahala), īn schimb, ar putea locui şapte babe care fumează pipă. Părţile rimate aduc cu limerik-urile pe care Constantin Abăluţă īnsuşi le-a tradus din Edward Lear.


Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaş, Volumul II, Oameni şi javre,
Biblioteca Bucure§tilor, memorialistică


Primul volum al prozei memorialistice a lui Niculae Gheran se intitula Tārgul moşilor. El s-a bucurat de o primire foarte bună şi pe deplin meritată din partea criticii, deşi s-a difuzat doar prin reţeaua bibliotecilor, nu şi īn librării. E, din păcate, şi soarta prezentului volum, ceea ce impune reeditarea lor de către o companie care să le poată difuza. N-ar avea de pierdut, pentru că lucrarea este una de interes pentru publicul larg: amintirile lui Niculae Gheran, reputat istoric literar şi editor, cum se ştie, al lui Rebreanu, sīnt nu doar interesante prin conţinut, ci scrise excelent, cu un imens haz conţinut. Vioiul octogenar realizează descrieri reuşite şi dialoguri credibile. Apar şi vorbesc personaje reale, unele rămase īn anonimatul Tīrgului Moşilor, precum proprietarul de cīrciumă Gică Grăbitu şi clientul său Herşcu Rudel, altele intrate īn istoria mare - cu bune şi rele -, cum ar fi: Carol al II-lea, Nicolae Iorga, Vasile Luca, Teohari Georgescu, dar şi scriitori ca Dimitrie Stelaru, Mircea Sāntimbreanu, Petru Dumitriu, cel care făcuse o fixaţie: īl numea pe Ov. S. Crohmălniceanu numai Porcmălniceanu. Intere­sează şi atrage partea despre anii adolescentului Niculae Gheran, cu politica bīrfită la Gică Grăbitu şi prin mahalaua Vaselor, autorul avea 18 ani la abdicarea Regelui Mihai, eveniment cu care se deschide volumul, şi implicarea lui īn „era entuziasmului” (sau „a ticăloşilor” după Marin Preda), ca şi activitatea editorială care-i prilejuieşte cunoaşterea deopotrivă a unor scriitori importanţi („oameni”, mai mult sau mai puţin), dar şi a unor inşi siniştri din aparatul de partid (indiscutabil, „javre”). Pe toţi, īnsă, ironia lui Niculae Gheran, neaducīndu-i la acelaşi numitor, īi relativizează totuşi īn ceea ce aveau uman sau cīinesc, dozajul fiind de multe ori aproape de fifty-fifty. Ar fi de citat multe episoade din acest roman autobiografic, plin şi de momente picante. Īntīmplări cu haz sau pe care privirea autorului le face astfel. Iată, de pildă, cum o prietenă, Crina Coşoveanu, fiica eroului comandor, eliberator al Basarabiei, īnchis ulterior de comunişti pentru „trădare”, īl invită pe autor la un concert dirijat de George Georgescu - memoria amănuntelor e fa­buloasă. Se interpretează Danse macabre de Saint-Saėns. Īn replică ironică, el o invită la un meci de fotbal, unde remarcă: „mortăciunile de pe teren, dezamăgitoare, sunt o altă reprezentare a aceluiaşi Saint-Saėns”. Volumul e īn­ţesat de asemenea glume ale unui om fin şi inteligent, care nu se sfieşte s-o ia şi pe uliţa mare cīnd e cazul, dar tot cu măsură. Uneori, crezi că-l auzi vorbind pe Gore Pirgu sau vreun barbugiu din Groapa: „- E mică, bă”. Zice unul despre o fată. Replica: „- Mică unde se cuvine, c-altminteri īi tocmai bună de rindea. Nu-i purta de grijă, că simte singură cīnd trebuie desigilată. Acum e vremea ovreicuţelor, ţigăncuşelor şi rusoaicelor cu părul bălai, că pe urmă devin balabuste, se başoldesc”. Aşadar, de citit din scoarţă-n scoarţă. 


Tudorel Urian, Vieţile lui Alexandru Paleologu,
Editura Vremea, biografie


O biografie a lui Alexandru Pa­leologu nu-i uşor de realizat, pentru că, aşa cum spune autorul, „este unul dintre martorii esenţiali pentru Romānia secolului XX”. Foarte adevărat. Īn plus, biograful, care l-a şi cunoscut personal şi admirat pe cel descris, trebuie să aibă o poziţie cīt mai echilibrată īn raport cu partea luminoasă a existenţei şi a operei, ca şi cu cea īntunecată, reprezentată de implicarea īn „poliţia politică”, urmată de rapoarte de agent plătit al Securităţii comuniste, păcat recunoscut, de altfel, mai puţin calificarea drept „poliţie politic㔠a faptelor. Tudorel Urian rezolvă cu bine această delicată īntreprindere, explicīnd credibil īn ce a constat vina lui Paleologu şi respingīnd şi el eticheta pusă, se pare, īn prag de campanie electorală, reducīnd-o la dimensiunea ei reală. Documentată atent şi bine concepută, lucrarea e scrisă şi cu abilitate formală, fără excese de „stil” şi patetisme care strică atīt de des biografiile.


Anca Mizumschi, Versouri,


Editura Humanitas


Poezia Ancăi Mizumschi se esenţializează cu fiecare nou volum şi se descărnează. A ajuns acum ca o radiografie īn care se zăreşte foarte vag conturul corpului şi singurele lucruri care apar intens sīnt oasele sau, şi mai intens, tijele de metal din oase. Economia de cuvinte, de forme stilistice şi chiar de viraje sintactice pe care orice poet simte nevoia să le facă, măcar pentru a se convinge de propria-i virtuozitate, a ajuns la limita subzistenţei. Un devorator de poezie voluptuoasă, lăsat singur cu volumul Ancăi Mizumschi, ar muri de inaniţie. Şcoala lui Cristian Popescu, mai vizibilă pentru cunoscători īn acest volum decīt īn altele, a dat un exemplar ciudat - pe negativ. Toată vorbăria, tot rococo-ul şi coloratura argotică, băşcălioasă şi tragică a maestrului sīnt īntoarse pe dos de poetă, ca şi cum ar da o replică la textele aceluia, īncercīnd să refacă din linii negre pe alb tablouri pictate păstos. Totul este „uscat”: „oraşul e o clisă us­cată de sīnge, zidărie şi oase care īmi curge/ pe mīini īntr-o chiuvetă murdară. Locuiesc/ la ultimul etaj, īntr-o groapă”. Poeta e un „copil cuminte care muşcă din moarte” şi se arat㠄mīndră ca un general de armată care a omorīt mulţi oameni”. Reconstituirea morţii nu se face, ca la modelul menţionat şi hăituit cumva po­lemic, al lui Cristian Popescu, din belşug de materiale, ci din cioburi mici, aşchii şi „zimţi”, asemenea pozelor invocate īn alt volum. „Īntre moartea de ieri şi moartea de mīine”, Anca Mizumschi are forţa singularităţii ei şi mai ales pe aceea copleşitoare de a privi īn faţă Nimicul „de după”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul