Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Secretul tinereţii artistice

        Doina Papp

Asemeni profesorului său Peter Brook, Andrei Şerban e  bolnav de curiozitate. În forma cea mai înaltă la care se referă chiar el, asta ar însemna că e ispitit de invizibil şi imposibil. (Mă interesează ce nu ştiu, ceva mai înalt, să găsesc o cheie spre ceva ce nu ştiu). Ne spune  acest lucru acum, la 68 de ani, după decenii de muncă, de succese care i-au adus notorietatea şi eşecuri la fel de răsunătoare, când credeam că regizorul ştie tot despre meseria sa, despre teatru şi multe despre viaţă. Ca şi la Peter Brook acum vreo 20 de ani (avea cred vârsta de acum a lui Andrei Şerban când, pe aceeaşi scenă a Naţionalului bucureştean, cunoscutul regizor  ni se adresa cu o lecţie de teatru de neuitat), mărturia de azi a discipolului din conferinţa Despre Cehov atestă acelaşi gust proaspăt pen­tru căutare care în teatru e egal cu viaţa însăşi, cu supravieţuirea. (Nu vorbea Brook despre teatrul mort şi necesitatea reînoirii continue?). De aceea probabil încă mai visează la un centru de cercetare precum cel în care a învăţat el însuşi la Paris, ucenicind la realizarea unor spectacole epocale ca Orghast, spectacolul ritualic de la ruinele persane sau Trilogia antică, reluată de câteva ori în timp.


Tot un centru de cercetare era şi Teatrul LaMaMa de la New York, unde Ellen Stewart i-a încredinţat primele experimente americane. În momentul de reculegere pe care i l-a dedicat la întâlnirea amintită Andrei Şerban părea în transă. Mama Teatru, Doamna Stewart îşi scutura  parcă peste noi acel clopoţel fermecat care a răsunat la Bucureşti de la balconul sălii Atelier la premiera Trilogiei... Acum a răspuns doar cu un trosnet venit de undeva din nevăzutul semiobscur al scenei, precum cel al crengii din Livada.


 Cu siguranţă a fost pentru Andrei Şerban una din acele întâlniri iniţiatice, care i-au dat încredere în vocaţia  sa de căutător. Îi era proprie de la începuturi. Când a creat acele memorabile spectacole de la Piatra Neamţ şi Bulandra. Îndrăzneţe, experimentale, s-a zis mai apoi. Omul care s-a transformat în câine, Nu sunt turnul Eiffel, Arden din Faversham, Omul cel bun din Sâciuan. Acestea sunt de altfel printre puţinele imagini cu care spec­tatorul român empatizează privind fotografiile din cartea-album editată de ICR (Călătoriile mele). Alături de cele adânc evocatoare realizate tot în România, după o pauză de peste 20 de ani, la revenirea în ţară (Trilogia antică, Livada de vişini). Căci teatrul este nu-i aşa, iar Andrei Şerban o repetă neîncetat,o artă a momentului, a clipei, al timpului său. Nu poate exista în afara fluidului dintre actori şi spectatori, al acelei comuniuni spirituale care se naşte hic et nunc.


Între aceşti poli… româneşti, o mare experienţă, o mare carieră necunoscută nouă direct. În ultimii ani însă, regizorul pare din nou ataşat teatrului românesc. Şi imaginii de copil teribil. Vine des în ţară. Montează mult . La Bucureşti, la Sibiu, şi mai ales la Cluj cu excelenta trupă a Teatrului maghiar.Printre creaţiile recente mult Cehov. Cu prilejul conferinţei de la Teatrul Naţional din Bucureşti dar şi a altor ieşiri publice, aflăm şi de ce. Cehov, îl ajută să nu pună punct. Îl fereşte de concluzii.Îi menţine curiozitatea.


În amiaza vieţii Andrei Şerban se fereşte aşa dar de concluzii cu ajutorul lui Cehov.Redescoperit? Poate abia acum înţeles şi citit în profunzime, de vreme ce doar Pescăruşul l-a montat de trei ori. Cehov a devnit pentru regizor cheia înţelegerii teatrului însuşi. Şi de ce nu, a vieţii.


Un Cehov văzut ca filozof sceptic, socratic şi volterian, invocând relativitatea lumii, un Cehov care într-o ultimă scrisoare către Olga Knipper, pe care ne-a citit-o regizorul se arăta indiferent faţă de toate motivele existenţei sale de scriitor. (Am momente când nu ştiu pentru ce scriu. Pentru public, pentru laude… pentru bani… pentru critici…) fiecare dintre aceste presupuse ţinte fiind în opinia sa nedemne.
Dacă de la naştere trăim în perspective morţii, într-un „timp împrumutat”, cum zicea Anton Pavlovici, tot ce putem face e să încercăm să percepem mai bine acest timp(prezentul) şi să avem curajul să vedem cum trăim. Asta în teatru înseamnă adevăr. Nu iluzie, nu mistificare. Doar observaţie realistă şi intuiţie în privinţa celui de al doilea plan al trăirilor, unde se găseşte poate explicaţia. Teatrul se ocupă cu redarea acestor aparenţe, a măştilor sub care fiecare vrea să se ascundă mai bine de frica adevărului. Nu cu explicaţia. De aici farsa, de aici vodevilul şi fuga de lacrimă, de sentimentalism ieftine. Logica nu e  metoda recomandată. Pentru Andrei Şerban inteligenţa în teatru însemnă intuiţie. Iar aceasta înseamnă cunoaşterea sensibilă, observaţie, contemplare activă. Privită astfel lumea lui Cehov, e şi lumea noastră, iar regizorul ne pune oglinda în faţă. O suportăm? Poate da, poate nu. În Pescăruşul, în Unchiu Vanea, în Livada de vişini, acum şi în Ivanov, regizorul caută aceleaşi corespondenţe între a fi şi a părea, între ce-am vrea să fim şi ce suntem în realitate. Popasul acesta între trecut şi viitor, numit viaţă e apăsat de drama identităţii.Care ne face ridicoli dacă-i inversăm sensul.


Înţeles în aceşti parametrii Cehov e atotcuprinzător. Aşa încât după o astfel de logică chiar şi un spectacol precum bergmanianul Strigăte şi şoapte, splendidul spectacol realizat de Andrei Şerban la Teatrul maghiar din Cluj e considerat de el cehovian. Puţin exagerat! Poate doar forţa de a merge până la capăt din această încrâncenată poveste de viaţă… sau revelaţia misterului existenţial, a inexplicabilului pe care ni-l induce. În orice caz o anume mistică se strecoară în poetica regizorului în ultima vreme, o taină.


În prefaţa cărţii-album Călătoriile mele, George Banu distinge patru etape în creaţia lui Andrei Şerban: ludic, primitiv, psihologic şi mistic. Dar nu leagă misticismul  de Cehov ci de Spovedanie la Tanacu, spectacol cu temă religioasă.Andrei Şerban în schimb vorbind despre Cehov invocă“ uşa „care se deschide spre o altă realitatea. Sin­gura ieşire din cercul vicios al unei existenţe absurde în faţa căreia se cuvine să stăm senini. Sunt epifanii, sunt revelaţii cărora le datorăm capodoperele evocate mai sus, spectacole copleşitoare care nu pun concluzii existenţiale nici nu practică psihologismul sentimental ci doar vin spre noi ca nişte pulsaţii misterioase,neliniştitoare. Ce estetică, ce metodă a aplicat aici regizorul?


Cel mai recent exemplu ni-l oferă Ivanov, spectacolul de la Teatrul Bulandra. Teoriile regizorului despre linia discontinuă, despre acţiunea fizică în locul psihologismului nasc imaginea unei lumi la limita isteriei care se agită contra timpului, contra propriei naturi producând doar grotesc şi zgomot inutil. Nunta degenerează în carnaval iar mirele moare de inimă, ca o măsură de protecţie a fiinţei lui împotriva unei existenţe fără noimă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul