Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Gelu Negrea

Bianca, trage-i un pumn în nas lui Bote!

• În fiecare lună, 1 DVD cu biogra­fiile a două personalităţi istorice.
Aşa sună anunţul promoţional menit să ridice pe noi trepte de curiozitate feminină şi interes intelectual disponibilitatea cititorilor români de ambe sexe de a-şi procura fără milă revista Historia. Şi sună prost, pentru că nu se spune (scrie) niciodată 1 DVD, fiindcă ar trebui citit unu DVD, ceea ce sună ca dracu’, ci un DVD. 1 este o cifră care corespunde nu­meralului cardinal unu, pe când un (cu varianta feminină o) este articol nedefinit (sau nehotărât); amestecarea lor denotă fie neglijenţă, fie precaritatea cunoştinţelor gramaticale (care ar fi trebuit) însuşite în şcoala primară.


Dar dacă în privinţa acestui detaliu de exprimare pot aplica principiul strămo­şesc treacă-meargă, ceea ce ne e dat să aflăm dintr-un textuleţ plasat pe frontispiciul numărului din ianuarie a.c. al revistei cu pricina mă umple de perplexitate. E vorba de acelaşi produs buclucaş, DVD Historia, care beneficiază de următorul acroş mobilizator: Din colecţia „Mari personalităţi care au marcat istoria lumii”. Ei bine, cine credeţi dumneavoastră că sunt personalităţile care au marcat ce crede revista Historia că au marcat? Alexandru cel Mare? Iuliu Cezar? Ludovic al Enşpelea? Napoleon Bonaparte? Adolf Hitler? Mihail Gobaciov? Da de unde?! Ascultaţi aici la tetea şi ţineţi-vă bine: Jack Spintecătorul şi Ivan cel Groaznic!


N-am nimic cu Ivan al IV-lea Vasilievici, primul conducător care şi-a atribuit titulatura de Ţar,  un veritabil Caligula slav: de bine (dar, mai ales) de rău,  omul a lăsat o urmă, cam însângerată, dar importantă în istoria Rusiei veacului al XVI-lea şi a inspirat un film genial lui Serghei Eisenstein. Dar cum poţi să atribui calificativul de mare personalitate unui oarecare criminal în serie (şi anonim, pe deasupra), despre care se bănuieşte că ar fi ucis, pe la 1888, în Anglia, câteva doamne inocente, practicante ale celei mai vechi profesiuni din lume? În ce fel a marcat psihopatul supranumit Jack Spintecătorul istoria lumii? Îmbogăţind-o cu ceva folclor criminologic şi inspirând câteva filme horror? Să fim serioşi...


Există însă o explicaţie atât pentru ac­cidentul gramatical semnalat, cât şi pentru aberaţia senzaţionalistă menţionată: directorul revistei Historia este cetăţeanul Ion Cristoiu!


• Fiindcă tot veni vorba despre Ivani şi intelectuali (acei oameni minunaţi şi cuvintele lor zburătoare...), nu pot să nu-l amintesc, în context, pe Grigore Cartianu. Domnul Grigore Cartianu, ca să zicem aşa. El figurează în caseta tehnică a cotidianului Adevărul în calitate de redactor şef. Mă rog, să admitem că e vorba despre o regretabilă greşeală de tipar – se  mai întâmplă... Mai greu este să admitem opinia fantasmagorică a lui Grigore Cartianu precum că Ivan Turbincă şi celebra sa zicere: Paşol na turbinca, vidma! ar apar­ţine literaturii clasice ruseşti. Dar chiar presupunând că eu, personal, aş aplica şi aici principiul treacă-meargă al toleranţei didactice universale, ştiu pe unul – Ion  Creangă – care  nu cred că ar renunţa uşor la paternitatea literară a poveştii lui Ivan Turbincă, oricâtă înţelegere ar avea în dotare pentru problemele pe care domnul Grigore Cartianu le-a întâmpinat în liceu cu anumite materii din programa şcolară.


P. S. (ad usum delphini): Ion Creangă este unul dintre clasicii literaturii române.


• Cel mai recent număr din suplimentul revistei Dilema veche, cunoscuta Dilemateca, inserează în paginile sale o anchetă simpatică despre primul disc cumpărat în viaţă de diferite persoane tinere care trudesc pe ogorul culturii române contemporane. Răspund, în ordine: Radu Andriescu, Marius Chivu (iniţiatorul anchetei), Florin Dumitrescu, Matei Florian, Florin Lăzărescu, Stoian G. Bogdan, Bog­dan Suceavă, Alex Tocilescu, Radu Vancu şi Ovidiu Verdeş. Sunt evocate felurite titluri de albume şi nume de solişti sau formaţii: Ummagumma – Pink Floyd, Thriller – Michael Jackson, Hotel Cali­fornia – Eagles, Blaze of Glory – Jon Bon Jovi, Bolero – Ravel, Use your Illusion – Guns’n Roses, Nevermind – Nirvana, Money and Cigarettes – Eric Clapton şi aşa mai departe. Cât mai departe, pe toate meridianele şi paralelele muzicii.


În mod cu totul ciudat, nici măcar unul dintre cei zece participanţi la anchetă nu şi-a cumpărat un prim disc (album, casetă, single, LP...) românesc. Nu, nu este un reproş aici: e o simplă constatare.


...Simplă? Poate că da, poate că nu.


• Aţi observat? În Bucureşti avem două muzee cu profil rural (Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul Satului), dar nici unul consacrat culturii urbane, segmentul clasa muncitoare, cum i se spunea odinioară cu emfază şi cum i se zice acum cu dispreţ şi ironie. Iar situaţiunea se întâlneşte cam pretutindeni pe întinsul unei Românii membră a UE şi a NATO.


De căzut pe gânduri şi rămas, măcar o clipă, în această poziţie incomodă...


• Proliferează în presa noastră tabloidă formula titlurilor interogativ-hăulite de genul: Iri, vezi că te părăseşte Moni! sau: EBA, de ce ai riduri pe faţă?Ai doar 30 de ani! sau: Crin, încotro duci PNL-ul?sau: Bianca, trage-i un pumn în nas lui Bote!


Impresia, când vezi astfel de titluri care îmbină armonios penibilul cu idioţenia, este de strigătură peste gard la vreme de seară în pitoreştile şi insalubrele noastre mahalale. Dacă mai şi citeşti articolele, impresia se preschimbă în certitudine.


• Banc de pe vremea ailaltă. Cică atunci când primul şi singurul cosmonaut român din prezent, trecut şi din viitorul apropiat şi mijlociu, Dumitru Prunariu, s-a întors la servici după săptămâna petrecută în spaţiu, băieţii de la contabilitate l-au întrebat: ei, cum facem cu aceste şapte zile, le trecem la „libere” sau la „concediu fără plată”?


Am auzit gluma spusă la televizor de Prunariu însuşi, care se amuza mânzeşte pe seama faptului că i se tăiaseră şi lui 75 de procente din pensie. I-am apreciat simţul umorului, dar întâmplarea în sine m-a siderat. Acest om a scris istorie (ca să cad şi eu în damblaua lingvistică a comentatorilor noştri sportivi care ne agresează zilnic cu formula respectivă, trântind-o şi cînd vorbesc despre Nadia Comăneci, şi când se extaziază la un gol înscris cu omoplatul sau cu călcâiul lui Ahile de nu ştiu ce atacant din divizia B); acest om se numără printre puţinii născuţi pe planeta Pământ care au avut şansa să se uite la ea de sus, din spaţiul cosmic, adică; acest om ar fi trebuit să beneficieze de la statul român de o pensie viageră consistentă şi noi toţi s-ar fi cuvenit să mulţumim cerului, în a cărui slavă el a ajuns în viaţă fiind (ceea ce nouă, muritorilor de rând, n-o să prea ni se întâmple!) pentru şansa de a ne fi făcut contemporanii săi. În loc de toate astea, Dumitru Prunariu are parte de un gest de incalificabilă ingratitudine şi de o umilinţă birocratică nemeritată, chiar dacă n-a fost vorba decât de o eroare pasageră. S-a gândit, oare, cineva ce-ar fi însemnat ca, atunci şi acolo, el să fi comis o eroare cât de mică?!


Nu vreau să devin patetic, nici să fac din ţânţar Ducipal, însă nu mă pot stăpâni să nu văd aliniată, în spatele măgăriei făcute lui Dumitru Prunariu, lunga procesiune de batjocuri pe care au fost obligaţi să le suporte şi alţii pe care, ulterior, posteritatea i-a plasat în Pantheonul marilor noastre valori şi să nu mă întreb până când vom cotiza, cu tembelism şi vinovată inconştienţă, la perpetuarea acestui veritabil blestem naţional?!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul