Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Călătoria lui Krog

        Dan Cristea


Întrebarea despre modul cum a început limbajul a fascinat dintotdeauna mintea şi imaginaţia oamenilor. Toate religiile şi toate mitologiile conţin, după cum se ştie, istorii şi legende despre originea cuvintelor, capacitatea sau abilitatea de a numi lucrurile fiind considerate ca un dar divin. La egipteni, creatorul vorbirii e zeul Thoth, la babilonieni, zeul Nabu, la hinduşi, zeiţa Sarasvati, soţia lui Brahma. În Biblie, Dumnezeu aduce în faţa lui Adam toate fiarele pământului şi toate păsările cerului „ca să vadă cum le va numi“. Tot în Biblie, mitul Turnului Babel încearcă să ne explice „amestecarea limbilor“ din totul uniform care fusese o „singură limbă şi un singur grai la toţi“. În dialogul lui Platon, Cratylos, Socrate vorbeşte deopotrivă despre o „putere mai mare decât cea a oamenilor“, care „a rânduit pentru lucruri numele primitive“, dar şi despre legiuitor sau nomothet, „un creator de nume anumit..., o specie de creator ce se iveşte cel mai rar printre oameni“. Tot Platon ne avertizează că limba este zeul Pan în persoană, pe jumătate raţiune, pe jumătate sălbăticiune. Continuând povestea, să spunem că, în secolul al optsprezecelea, Rousseau consideră că forma originară a limbajului a fost una imitativă, după „strigătele naturii“, în timp ce Herder vede în limbaj esenţa înnăscută a naturii umane. În secolul al nouăsprezecelea, teoriile filozofilor, filologilor şi lingviştilor în jurul felului cum au început oamenii să vorbească fac să curgă multe râuri de cerneală, astfel că, în 1886, Societatea lingvistică din Paris se simte obligată să anunţe că nu mai admite nicio comunicare privind originea limbajului. Fireşte că o asemenea interdicţie n-a fost capabilă să stăvilească speculaţiile cele mai diverse, care nu ocolesc nici vremurile noastre mai recente. O teorie, de exemplu, vede limbajul dezvoltându-se mai întâi din mişcările şi gesturile care însoţesc unele activităţi de producţie. O alta, mai plăcută, leagă limbajul de cânt şi în special de cântul de dragoste, limbajul derivând astfel nu atât dintr-o nevoie comunicativă, cât dintr-una expresivă.


Cam în acest context al explorării posibilelor, context mitic şi istoric, ficţional şi erudit, ştiinţific şi pseudo-ştiinţific (scriitorul se revendică de la câteva nume şi teorii), se aşază şi romanul lui Sebastian A. Corn, o fermecătoare „poveste despre vorbă“, împinsă în timp spre zorii civilizaţiei umane, pe vremea când strămoşii noştri îndepărtaţi se străduiau să inventeze cuvinte şi să nu le uite. Romancierul (pseudonimul literar al lui Florin Chirculescu), chirurg de meserie şi afirmat ca scriitor mai ales în domeniul S. F-ului, combină în cartea sa mai multe teritorii şi viraje romaneşti, izbutind să confere aventurii dimensiuni metafizice şi metafizicii plonjări aventuroase în neliniştile semantice şi identitare atât ale individului, cât şi ale colectivităţii. Roman de călătorie, roman de aventuri în cel mai bun sens al termenului, roman de ucenicie, frescă a unei lumi primitive, lume naivă şi sălbatică, în luptă cu expresia şi semnele, cu mediul şi adversari de tot felul, basm şi poveste, Vindecătorul este în acelaşi timp o incursiune meditativă în spaţiul polisemic al cuvântului ca entitate, sursă a vieţii şi a puterii, dar şi sursă deopotrivă a minciunii şi distrugerii, a uniformizării şi divorţului de realitate. Un reper comparativ potrivit pentru acest roman care apelează la forme şi mijloace tradiţionale ale naraţiunii, pe un fond însă debordant de fantezie, născocire şi trucuri erudite, ar putea fi găsit în ceea ce istoriile recente ale romanului francez numesc grupul literar „La nouvelle fiction“, grup constituit din romancieri cu istorii bine legate de un joc multiplu şi adesea mistificator cu Istoria.


În Vindecătorul, intriga captivantă, cu suspans şi răsturnări de situaţii, cu personaje numeroase şi cudate, cu tablouri vii şi medii de viaţă care se schimbă vertiginos, aproape cinematografic, face din roman o lectură uşoară, în regim senzaţional la prima vedere. Tânărul Krog, vânător din neamul oamenilor-lupi, avându-ţi sălaşul în ce ar fi astăzi, probabil, Munţii Carpaţi, este trimis de vindecătorul tribului, bătrânul Moru din Munte, „fiul Psarei, nepotul Milei şi coborâtor al Tatălui“, într-o călătorie la alte triburi şi la alţi vindecători, cu scopul de a-i determina pe aceştia din urmă să-i înveţe pe oameni limbajul vorbirii. În timpuri şi mai îndepărtate, despre care numai crâmpeie de poveşti mai aduc aminte câte ceva, o calamitate uriaşă („Ceaţa Adâncă“) ucisese o bună parte din omenire. Cei rămaşi fuseseră salvaţi de Tatăl şi de puţinele cuvinte pe care le inventaseră de nevoie. Acum (timpul povestirii, făcute la persoana întâi către un interlocutor din viitorime) se prevesteşte o altă urgie („Gerul cel Greu“), iar vorbele, uitate de cei mai mulţi şi aflate în posesia aproape exclusivă a vindecătorilor, s-ar putea dovedi un nou mijloc de salvare şi de supravieţuire. Trimisul Krog îşi începe, aşadar, drumul, care se va prelungi într-o adevărată călătorie în jurul lumii şi al ciudăţeniilor ei. Cunoaşte pe oamenii din pădure, pe cei din mlaştini, cunoaşte neamul femeilor amazoane şi e hăituit de uriaşii cu capetele acoperite cu ţeste de cerbi. Se întâlneşte cu vindecătorul Minos şi cu oamenii acestuia, scrijelitori de chipuri şi de semne pe piatră, cu oamenii-hârciogi, trece prin Inima nisipurilor, apoi pe la oamenii-pigmei şi ajunge la Capătul Pământurilor. Călătoreşte pe Puntea de Gheaţă şi străbate Marea cea Mare cu corăbiile lui Dyas, se abate pe la oamenii care fac urări şi pe la Zeiţa-mamă a Pământului, ajunge la oamenii cu ochi piezişi şi la cei cu cai, pentru ca, în cele din urmă, după o luptă decisivă cu urmăritorii săi („cea mai mare luptă-de-sânge“), să se reîntoarcă pe locurile natale, însoţit de soţie („urâta uriaşă“) şi de doi copii gemeni.


Periplul s-a terminat. La capătul său, Krog este nu numai un Vindecător care a condus neamuri şi a luptat cu succes împotriva duşmanilor săi, care voiau să-i împiedice misiunea, dar şi un Trimis despre care s-au născut poveşti şi legende ce circulă prin multe colţuri ale lumii. Poveşti care îl întovărăşesc sau îl premerg. Pe de altă parte, plecase ca un ucigaş, ca un om al forţei brute, încărcat de păcate (îşi ucisese, la naştere, mama şi fratele geamăn), omorâse oameni din neamul său, după cum plecase şi ca un neştiutor, ca un mut într-ale vorbirii, pentru că, deşi ştia cele mai multe vorbe, nu le putea rosti decât în minte. În călătoria sa, care e totuna cu drumul în necunoscut, cunoaşte prietenia, sexul (împreunarea se face numai cu urâţenia hidoasă, respinsă de alţii), trădarea, paternitatea, ce înseamnă naşterea şi ce înseamnă moartea. Învaţă cuvinte şi lucruri noi, realităţi nebănuite şi comportamente negândite, învaţă ce e întrebarea, îndoiala, echivocul şi ambiguitatea, nuanţa şi intonaţia şi, mai presus de orice, dobândeşte puterea de „a pune vorbele la cale, care vorbe aveau să se facă lucruri, care lucruri vor pune la cale alte vorbe şi tot aşa...“


Dincolo de povestirea incitantă, care îţi secretă ea însăşi o metapovestire, cu nu puţine simboluri şi regrupări categoriale de personaje, textul lui Sebastian A. Corn se îmbogăţeşte şi capătă gravitate prin chiar meditaţiile poetice asupra cuvântului, acolo unde par să se simtă câteodată adieri din Cratylos. Astfel, într-o scriitură voit naivă (pe măsura uimirii şi mirării personajelor – copii ai umanităţii), dar tocmai prin asta proaspătă şi tulburătoare, găsim metafore remarcabile ale cuvântului-lege, ale cuvântului-învăţătură sau ale cuvântului-armă, mai de temut decât oricare alta: „suliţa asta nevăzută, toporul ăsta nebăgat în seamă care zdrobea gânduri, piatra asta de mână care tăia şi terciuia“. La fel, realităţile nemaivăzute şi nemaiîntâlnite pe care le descoperă Krog, animalele, flora şi peisajul, dar şi abstracţiunile dau naştere unor frumoase perifraze poetice care ţin locul termenilor cu care le desemnăm. Verbul a gândi se transpune astfel „ca o mormăială dulce ce nu putea să amintească decât de volbura liniştit? a vorbelor din minte“. Meditând la adevărul şi amăgirea cuvântului, autorul dă un răspuns subînţeles, cu vocea lui Krog, la faptul că îşi imaginează personajul-vindecător ca fiind un ucigaş şi un mut: „Of, of, ce pacoste cu vorbele astea, că simţeam deja cum dintr-un singur Krog, un ucigaş şi un mut, apăreau uşor-uşor doi Krog, dintre care unul era dat la iveală numai şi numai de vorbe“. Sau, cum spune Valéry, se numeşte scriitor cel care nu-şi găseşte cuvântul. Multe din îndoielile lui Krog reprezintă astfel reflecţiile scriitorului Corn (Sebastian A. Cron, în engleză acron, adică ghindă) asupra scrisului şi asupra creaţiei.



Sebastian A. Corn:


Vindecătorul


Editura Cartea Româneasă, Bucureşti, 2008, 374 pag.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul