Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mic tratat de murire

        Gabriel Rusu


Faptul că omul este la mâna vremurilor îl acceptă poetul, îndeobşte cu nonşalanţă. Acel eu al său socio-politico-economico-monden înţelege să se plieze pe necesităţile unui prezent oarecare, pentru ca eul său celălalt, bănuitul de a fi neasemenea întru creaţie, să supravieţuiască şi să conceapă. Însă adevărul de neocolit că omul se află sub călcâiul timpului, implacabilul concasor de anatomii şi reputaţii, este refuzat de poet, mai întotdeauna cu violenţă iraţională. În cazul poetului, frica ascuţită de moartea fizică, pe care o împarte cu semenii săi ce trec obişnuit prin lume, este dublată de spaima grozavă, cu o intensitate la puterea n faţă de prima, că nici urma spiritului lăsată în operă nu va dura pe vecie. Din această experienţă-limită emoţională se iveşte adesea o lirică a întrebărilor atroce fără răspuns. Aşa cum este şi cea din Poeme optimiste din vremea Ciumei Roşii (Editura Ex Ponto, 2008), de Arthur Porumboiu, un scriitor de cursă bio-bibliografică substanţială. Citindu-i multe dintre cărţile anterioare, la lectura acesteia am avut vaga senzaţie că mă întâlnesc cu o antologie de autor. În realitate, nu poeme migrează de la un volum la altul, ci motive, simboluri, o anumită atitudine morală în context cosmic. Arthur Porumboiu alimentează combustia poemului cu idealul obsedant al luptătorului. Iar lupta se dă cu neantul. Cultul unicităţii eroice impune dogma vieţii fără de sfârşit, aşa că dispariţia nu este o opţiune, iar dacă eului biologic i se recunoaşte totuşi, cu adâncă durere, perisabilitatea, cel cu stea în frunte are dreptul la viza pentru perenitate.


Poetul este însă un luptător conştient de contrariile care îl guvernează dramatic de frăţeşte: „Eu sunt furtuna./ Pot fi şi potirul,/ însă nu trebuie să-mi cereţi/ numai forturi de apărare./ Fragilă-i şi fiinţa mea/ în fibra Timpului;/ şi nu ştiu dacă flacăra poemelor/ poate să încălzească/ în singu­rătate,/ când voi înşivă,/ de voi vă temeţi“ (Confesiune). Însingurarea în bătălie este certă. Victoria resimţită ca incertă dă frâu liber şi pinteni aprigi îndoielii. Conştiinţa începe să fie bântuită de coşmaruri despre nimicnicia uni­for­mizatoare, carnea şi gândul resping visceral şi anarhic fatalitatea la comun : „Retras din mine însumi,/ unde pot să fug de secundele sparte?/ E-un vânător ce mă pândeşte,/ şi glonţul lui poate să-mi fie/ sicriul strâmt.// Nu mă împac,/ la ceas murdar de înserare,/ cu implacabilul Destin,/ ce-mi strigă: „Eşti doar sfărâmare!/ Viaţa ta-i o efemeră/ ce s-a născut spre a muri,/ şi te vei şterge din lumină/ ca ora banală din zi,/ când Timpul intră în ruină,/ iar Tu nu eşti decât un vierme/ lovit de orele eterne!“ „ Retras din mine însumi). Revolta se pune la cale în laboratoarele orgoliului. Odată amorsată, ea contestă în discurs public, în vers adică, prima directivă a firii, cum că totul este trecător. Terestrul care îmi împrumută contur, da, îşi dă acordul, cu scrâşnet, poetul, însă celestul ce îmi asigură substanţa, nu, clamează tot el. Într-o anume situaţie, chiar jertfa devine soluţia. Apropierea viului de moarte este asumată, dacă astfel se asigură ecloziunea virtualului cu şanse la eternitate: „În spaţiul aşteptării te voi naşte:/ mugur chinuit de lasoul gerului,/ ori fluid liber ca primăvara-n tulpini;/ poate o să ne aduci vindecare/ sau febra ce umblă prin noi/ cu unelte de flăcări;/ poate o să fii lanul ce dă-n spic, / şi izvorul cerbului însetat./ Şi, de te voi naşte-n durere,/ şi, de mă voi apropia şi mai mult de moarte,/ născându-te,/ tot trebuie să vii în lumina mea!“ (La naşterea poemului). Poezia lui Arthur Porumboiu are asprimi de munte arid, dar şi rostogoliri molcome de valuri. Configurează o pendulare tragică între acuza încăpăţânată la adresa unei divinităţi lipsite de compasiune şi plânsetul ritualic autoflagelator. Retorica face uz de câteva simboluri persistente: crinul ca sabie justiţiară, trandafirul ca întrupare a purităţii, măceşul ca depozitar al vitalităţii ancestrale. Vegetalul (adaug şi iarba, grâul, seva, clorofila) primează, poate şi pentru că pare a fi mai la adăpost de disoluţia definitivă. Pe alocuri, prin combinarea regnurilor, sunt modelate scene de mitologie ţărănească, zguduitoare, fulgerate de un bocet universal.


Poemele conţin, de abia mai reuşesc să conţină în burdufurile întinse la maximum ale cuvintelor, o nelinişte stihială. Interogaţii rătăcitoare traumatizează continuu: „Iar ai venit –/ pe suflet să-mi pui şerpi?/ Iar ai venit să te închizi în tine –/ cochilie pe care vreau s-o sparg,/ şi mă lovesc numai pe mine!/ Cine eşti Tu? Suflet chemat / de demoni ce-mi aduc în seară,/ cucută,/ şi-n fibre mi-o toarnă,/ sau poate eşti necruţătoarea iarnă,/ ce mă trimite-n Nordul care/ mă va încremeni – statuie./ Iubirea Ta : plasă de cuie,/ ce-mi umblă-n carne şi mă doare!“ (Iar ai venit). Viziunea este sumbră. Lamentaţia exis­ten­ţială împrumută inflexiuni apocalip­tice. Totuşi, fiinţa nu este înghiţită de abisul non-fiinţării. Pentru că desco­peră simplitatea de a trăi racordată la rit­mu­rile micro- şi macro-universului: „Pă­mântul îmi poate da/ tot ce-mi trebuie:/ lu­mină, căldură şi-o bucată de pâine;/ tot el mă poate-ascunde-ntr-o sămânţă de mă­ceş/ pregă­tin­du-mi reîntoarcerea/ după ce ţărâna mea/ se contopise/ cu osemintele fosforescente“ (Pământul). Se află aici, în puţine vorbe, un mic tratat de murire. Poetul învaţă să moară, luptătorul se metamorfozează în sacerdot. Atâta vreme cât înţelegem vremelnicia, nu ne pierdem identitatea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul