Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cronica unei familii

        Daniela Firescu


Romanul Simonei Kiselevski, Penitenciarul (Editura Muzeul Literaturii Române, 2007), aparţine prin intenţie şi construcţie, literaturii de tip recuperator, rescrie istoria unei familii şi, mai ales, istoria unei epoci.


Structurat în două părţi, Insomniile neputinţei şi Nimic nou, romanul urmăreşte istoria alambicată şi contorsionată a două generaţii, a Victoriei Tulea şi a nepoatei sale Antonia, captive nu doar cir­cum­stan­ţelor social-politice (războiul, teroarea comu­nistă), cât mai ales unui destin implacabil. Alături de ele evoluează poveşti paralele: cea a familiei de refugiaţi polonezi Sa­nie­levski, a lui Alex Belcea şi a Aidei, sora sa, a lui Ariel Florescu, Dani Mur­guleţ, Tavi, Ducu şi Eva. Toţi sunt tineri, boemi, îndragostiţi, entuziaşti, în ciuda ororilor războiului. Povestea de iubire dintre Alex Belcea şi Victoria se dezvoltă linear, întreruptă de salturi în trecut, flash­back- uri explicative, episoade semnificative, ce justifică decizia radicală de a abandona teatrul, dar a rămâne nedespărţiţi. Există o exaltare în opţiunea lor, de altfel alternanţa euforie /deznădejde împinge romanul la limita melodramei. Efectul de artificialitate începe odată cu jocul seducţiei, cu iubirea, „o înşelătorie, o minunată păcăleală a naturii” şi contaminează uşor întreaga atmosferă, pentru că „fără puţină înşelătorie nu se poate”. Romanul excelează în schimb în reconstrucţia mediilor, înregistrează minuţios şi livrează detaliile, şi prin acumulări succesive, obţine o imagine complexă a toposului investigat. Sunt „vremuri bolnave” cărora oamenii cu greu le supravieţuiesc: Tavi se stinge într-un sanatoriu, Vlagiu este asasinat, Victoria se stinge măcinată de boli iar soţul ei, Alex, nu îi supravieţuieşte. Victime ale sistemului, cu o viaţă amputată, singura salvare posibilă este în moarte.


Roman de familie, roman frescă, partea a doua accentuează dimensiunea politică prin traiectoria pe care o are destinul Antoniei, relaţiile ei cu personaje din zona aparatului central şi chiar a securităţii. Orfană, abandonată de Aida în casa fratelui ei, mereu în căutarea figurii paterne, a protecţiei, se refugiază în relaţii cu bărbaţi puternici, începând cu psihiatrul Val Brăneanu, până la căpitanul de securitate Mihai Haneş, tatăl fiicei sale Iris. Încercările pe care le travesează Antonia sunt un pretext în concentrarea absurdului momentului. Bucureştiul, „locul iniţiativelor ratate şi a [sic - n. red.] eşecurilor majore” se dovedeşte „o temniţă atât de încăpătoare” în care toţi se simt prinşi, anesteziaţi, reduşi la o existenţă primitivă, instinctivă: „Timpul trecea fără milă, obligându-te să trăieşti aşa, ani de-a rândul, fără să faci nimic, fără să gândeşti, doar să mergi cu ochii în patru, cu urechile ciulite, cu nasul în alertă, adulmecând direc­ţia în care vei descoperii de-ale gurii. Din zi în zi părea şi mai rău decât în timpul războiului. Puteai să trăieşti, să fii înmormântat în aceste mizerabile ţarcuri, rătăcit pentru etrnitate, de la naştere la moarte. Era simplu: n-aveai decât să te laşi dus de val.” Majoritatea se conformează, însă există şi revoltaţi care aleg să evadeze din acest „penitenciar” şi comit gestul sinuciderii, precum Ina Nemeş, soţia unui membru C.C. şi fata unui ministru puternic.


Atrofierea fizică (maladiile ce afecteză majoritatea personajelor) este urmată de cea intelectuală, de reducerea la condiţia de „ animal ce nu are voie să gândească. Mai ales să nu aibă idei căci atunci este pierdut.” Atmosfera apăsătoare, existenţa sub presiune permanentă explodează, iar paginile ce evocă documentar revoluţia reconstituie starea de spirit, cu informările şi dezinformarile inerente.


Condamnată să trăiască la limită, Antonia nu se poate sustrage confruntărilor care conduc concentric spre înfruntatea ultimă: „Toată viaţa am cochetat cu Ea, jucându-mă prosteşte de-a viaţa şi de-a moartea. Iar acum, când sunt pusă în faţa faptului împlinit, fanfaronada s-a dus pe apa sâmbetei şi n-a mai rămas nimic din poza fetei pline de viaţă, gata oricând să persifleze şi să se prefacă fericită, uşuratică, pe care am afişat-o adesea pentru a fi acceptată de semenii mei. Lasându- mă chiar şi domesticită, am coborât garda...” Trecând peste nuanţa patetică, confesiunea surprinde eficient rătăcirile personajului într-un puzzle existenţial şi emoţional, dar care se finalizează cu un happy-end prin regăsirea iubirii alături de Alin Nemeş, personaj pereche, fire de artist, dramatică şi ambiguă deopotrivă.


Reîntoarcea la realism propusă de romanul Simonei Kiselevski se soldează cu o radiografie prolixă a unei epoci controversate, dar şi cu o lectură agreabilă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul