Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Corpul nostru de sărbătoare și de toate zilele

        Dan Cristea

Într-o carte plăcută, atractivă, doldora de cunoştinţe şi informaţii, culese din mai toate domeniile posibile şi imposibile, universitarul timişorean Pia Brânzeu îşi sprijină tema propusă dezbaterii, aceea a corpului, cu lecturi bogate şi idei multiple, cu amintiri şi reflecţii de fineţe, cu trăiri artistice şi exotice memorii de călătorie. Este vorba de şaizeci şi ceva de tablete eseistice, publicate iniţial, ca rubrică lunară, în revista „Orizont“. Expunerea fragmentară a materialului într-o revistă de literatură şi cultură, cu un public anume, a contribuit, probabil, şi asta spre binele cărţii, la adoptarea unui ton, dacă nu tocmai colocvial, cel puţin fluent, evocativ şi lipsit de morgă, la schimbarea frecventă a perspectivelor şi punctelor de vedere, la căutarea unor ingrediente care să incite şi să menţină trează atenţia cititorului. Astfel, unele texte sunt compuse nu numai dintr-o perspectivă modernă sau postmodernă, dar chiar „mondenă“, ceea ce nu înseamnă neapărat frivolitate, ci, mai degrabă, o uşoară lejeritate a discursului, care ilustrează, de altfel, caractersiticile eseului. Armătura teoretică, fără a fi excesivă, căci nu-şi avea rostul, nu lipseşte însă. Iată câteva dintre argumentele folosite.


Pentru teoria culturală recentă (apropiată de autoare de postmodernism) corpul, care nu aparţine pe de-a-ntregul nici Naturii, nici Culturii, este, pe de o parte, o „entitate biologică“, o „ipostază anatomică“, un „organism fiziologic“, iar, pe de alta, un „construct“ social şi filozofic. Cum scrie Pia Brînzeu, în prima ipostază, corpul „este muritor, cu o piele albă, galbenă, roşie sau neagră, bolnav sau sănătos, diferenţiat sexual sau androginizat, uriaş sau pitic, primitiv sau evoluat, vulgar sau rafinat“.  În cea de-a doua, „este determinat de parametri sociali, filozofici, culturali şi religioşi şi, prin urmare, e delimitat de clasa socială căreia îi aparţine şi hermeneutizat, divinizat, tabuizat sau cosmicizat, după preferinţe filozofico-religioase“.


Să observăm faptul că, deîndată ce devine un obiect al gândirii, corpul e remodelat de ideologia discursului. Aceasta e de remarcat începând cu Descartes, de la care dateză prima abordare modernă a corpului, aceea care a creat prăpastia dintre minte şi trup. Cineva vorbeşte, în acest caz, de o „masculinizare“ a gândirii. Dualismul cartezian a conceput un nou model de cunoaştere, în care puritatea intelectului e garantată prin abilitatea acestuia de a transcende corpul. Spre deosebire de perspectiva medievală, a unităţii dintre microcosm şi macrocosm, a relaţiei de continuitate dintre sine şi lume, spiritualul şi corporalul sunt, la Descartes, două substanţe distincte care nu mai au în comun nicio calitate. Spiritul e mult mai uşor de cunoscut decât corpul, acesta, cu lumea simţurilor care înşală, constituind principalul impediment pentru obiectivitatea umană. În acest sens, autoarea argumentează: „Raţiunea poate reda exact şi obiectiv realitatea, ceea ce corpul şi simţurile sale nu pot face niciodată. Inferiorizat, hulit şi anatemizat, corpul a devenit un obiect al alienării: în loc să unească energiile cosmice şi să permită dezvoltarea minţii şi spiritului, e un reziduu care întrerupe comunicarea şi izolează oamenii“.


Proiecţia psihologică transmisă de  secolul al XIX-lea, care „dezvoltă adevărate ritualuri ale ocultării corpului“, se construieşte în jurul remarcilor lui Foucault privitoare la sexualitatea victoriană: „oamenii nu se mai ating în public, distanţa fizică se păstrează cu grijă, părţile corpului se acoperă se sus până jos, iar despre sexualitatea nu se mai vorbeşte deloc“. Secolul al XX-lea şterge linia de partaj dintre „corp“ şi „spirit“, concepând viaţa spirituală şi corporală ca fiind comunicante. Pentru Pia Brânzeu, societatea de consum şi tendinţele New Age dezvoltă o nouă filozofie a corpului, legată de ideea de „frumuseţe“. „Cosmeticalele, body-building-ul şi chirurgia estetică“, observă autoarea, „pot interveni asupra anatomiei, pentru a ne da iluzia perfecţiunii fizice“. În fine, corpul postmodernităţii ar fi unul „epidermic, deschis, globalizat“. Din aceste „idei“ pe care eseista le manevrează cu uşurinţă şi graţie, înlănţuindu-le prin abilitatea şi deschiderea imaginaţiei, se naşte o bună parte din motivele pe care le tratează fragmentele cărţii. Ca să închei întrucâtva cu aşa-zisa abordare teoretică, aş exprima şi o nedumerire. Legată, aceasta, de faptul că Pia Brânzeu nu face nicio referinţă la corpul fenomenologic (provocare la dualismul cartezian) şi, mai cu seamă , la corpul „trăit“, ca orizont perceptual ireductibil, al lui Merleau-Pony, care informează şi atâtea demersuri critice tematice, tema însăşi fiind, cum  spune Barthes, locul discursului unde corpul avansează sub propria lui responsabilitate, contrazicând semnul.


În schimb, foarte frumoase, incitante şi pline de miez sunt notaţiile eseistei despre corp şi limbaj („Corpul a fost adeseori folosit ca metaforă pentru descrierea limbajului. Numeroşi lingvişti au explicat sctructura limbii în termnenii anatomiei umane, cu precădere în Renaştere, când retoricienii prezentau discursul literar ca pe o structură articulată, cu un corp şi membre“) ori cele despre asemănarea dintre structura limbii şi anatomia umană. Corpul scris, corpul abordat în termeni lingvistici sau textuali oferă, de altfel, şi comentarii dintre cele mai inspirate, căci acestea se bazează pe lecturi din marii scrii­tori (Homer, Shakespeare, Rabelais, Swift, Joyce) şi pe eroi ai culturii europene precum Ulise, Prospero, Don Juan, Gulliver. „Cicatricea lui Ulise“, de exemplu, se bucură astfel de o lectură coerentă şi inventivă, care face din iscusitul războinic primul erou al cărui corp a fost literalmente „citit“. Întreg pasajul respectiv e de citat şi pentru ceea ce propune şi pentru stilul bine strunit: „Doica sa, Eurikleia, îl recunoşte după o cicatrice de pe picior, o rană de la o vânătoare de mistreţi din tinereţe. Cicatricea este un semnificant care îi permite doicii să descifreze adevărata identitate a eroului deghizat în cerşetor. Pasajul, analizat de Auerbach în Mimesis ca un model de abordare mimetică a realităţii în literatură, este im­portant mai ales pentru că învesteşte corpul cu o funcţie textuală: pentru întâia oară în literatură, spunând o poveste identitară, o rană include  corpul uman în procesul de citire şi traducere“.


S-ar părea, la prima vedere, că eseista îşi găseşte cu mare înlesnire, aproape fără efort, „pretextele“ de unde s-ar dezvolta textele sale, legate, în principal, de ipostazele corpului fizic şi cultural, de corpul pictat, sculptat, decorat, inscripţionat, textualizat ori anatomizat. Principiul scrierii, declanşatorul inspiraţiei ar fi cel promovat şi de suprarealişti, şi anume că „asemănări, pe lumea aceasta, se pot stabili între lucrurile cele mai neaşteptate“. Uşurinţa e înşelătoare însă, căci dincolo de ea se află o mare cantitate de lecturi (să-i menţionăm şi pe Nabokov, Italo Calvino, John Fowels, Salman Rushdie, William Golding, Kazuo Ishiguro şi alţii) şi de informaţie, un fond bine sedimentat de lucruri solid stăpânite şi provenind din varii domenii. Pia Brînzeu scrie astfel pornind de la „asemănări“ cu lumea corporală (corpul, de altminteri, este fundamental pentru un întreg simbolism) oferite, de multe ori surprinzător, de lingvistică şi naratologie, de mitologie şi religie, de cibernetică şi de internet, de noile tehnologii şi de laboratoarele de genetică, de topoi literari sau de limbajul hainelor. Multe informaţii îşi au originea în lumea exotică, orientală (budismul tibetan, arta tibetană de a vindeca, teorii taoiste, yoghini şi dervişi, indianisme, temple cambodgiene, haiga japoneză), în astrologie, în cărţile tarot, în ocultisme şi esoterisme. Personal, nu mă dau în vânt după asemenea practici (şi poate greşesc), dar trebuie să recunosc că nu puţine ştiri de acest fel au haz, fiind tratate, atunci când e cazul, şi cu o doză de umor. Aflu, de pildă, că în India există un zeu cu cap de elefant, Ganesha, căruia i se închină, din cele mai vechi timpuri, populaţia hindusă. Că ar exista o „lege a vestimentaţiei“, stabilită de James Laver, care ar spune că „o haină purtată cu 10 ani înaintea timpului ei e indecentă, cu un an înainte, îndrăzneaţă, la momentul potrivit, şic, cu un an după, demodată, cu 10 ani după ridicolă, şi cu 100 ani după, romantică şi frumoasă“. Sau că la Chelsea s-a deschis o expoziţie cu tablouri ce reprezintă schelete şi cranii pictate de artişti celebri, precum Edvard Munch, Pablo Picasso, Salvador Dali şi Andy Warhol.


Dacă se simte aici şi o doză de „mondenitate“ (ar mai exista şi o „mondenitate“ apocaliptică, a discuţiilor despre clone, roboţi, corpuri virtuale), în alte părţi, nu puţine, ar fi de amirat stilul eseistei. În varianta, de pildă, a simplităţii solemne, cum e în descrierea pelerinajului la Santiago de Compostela, locul unde este înmormântat sfântul Iacob: „Fie că porneşti din Franţa şi străbaţi vreo opt sute de kilometri, trecând Pirineii, fie că porneşti de mai aproape, de undeva din Spania, ideea de camino implică dorinţa de a fi singur cu tine însuţi şi cu colbul drumului. Praful ce-ţi acoperă porii este cadoul sfântului Iacob. Înghiţindu-l te identifici cu pământul pe care îl calci. Stabilindu-ţi un ritm propriu de mişcare, intri în ritmul planetei, în respiraţia sa, pe care doar aşa o simţi cu adevărat. Redesoperi ceea ce pentru oamenii antichităţii şi ai Evului Mediu era o evidenţă: lumea din jur este un mecanism perfect ordonat, armonios, şi puternic prin frumuseţea sa. Doar integrându-te în el, eşti răsplătit de zei, doar prelungindu-i armonia, câştigi energia îngerilor şi te apropii de ceea ce este sfânt în tine, ajungând să te cunoşti mai bine“.


Acesta e şi „mesajul“ care trebuie perceput, de fapt, din întreg „cântecul corpului“. Şi anume acela de a fi o cântare de glorie, un imn pentru lumea din jur, „mecanism perfect ordonat, armonios, şi puternic prin frumuseţea sa“, şi pentru „minunata maşinărie care este corpul“, pentru că acesta, în ultimă instanţă, nu este altceva „decât o răsfrângere diafană a modelului divin pe care îl imită“. O viziune, aşadar, aproape mistică a corpului şi a unităţii dintre corpul uman şi lume.


Pia Brînzeu ne propune un volum eseistic frumos, precum o carte de înţelepciune, cu multe comentarii delicate, subtile şi de profunzime, şi din care nu lipsesc, în acelaşi timp, pasaje de autentic jurnal intim.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul