Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie polonă contemporană

        Ioan Holban

Limba polonă, se ştie, e puţin cunoscută la noi, deşi cele două ţări, nu īn configuraţia de azi, e adevărat, au avut cīndva graniţă comună, iar istoria a apropiat cele două popoare nu de puţine ori īn ultimii şapte-opt sute de ani; cunoscătorii limbii lui Copernic şi Sinkiewicz, puţini la număr, se află, mai cu seamă, īn centrele universitare mari (unde vor fi fiind lectorate de poloneză ori vreun „curs opţional”) şi īn Bucovina, pe līngă Cacica, īn colectivităţile urmaşilor imigranţilor polonezi din secolele trecute. Respectīnd, fireşte, aceste proporţii, nici traducătorii din polonă nu sīnt numeroşi; traducem mult, pīnă la ultimul autor amărīt de romane de consum, din cutare literatură, īn vreme ce despre cultura polonă, īn general, şi despre literatura „leşilor”, īn special, ştim destul de puţine lucruri.


Iată de ce activitatea, īn domeniu, a profesorului ieşean Alexandru G. Şerban merită o atenţie specială şi o reverenţă fără ipocrizie. Alexandru G. Şerban a īnceput destul de tīrziu, īn 1998, editarea, īn volume compacte, a traducerilor din poezia po­lonă contemporană. Autorul era cunoscut ca un mai vechi colaborator al revistelor culturale ieşene, unde tipărise tălmăciri din rusă şi polonă, dar şi ca un formator, un animator cultural de cea mai bună calitate. Fire ascunsă de poet („la vedere”, profesorul cochetează cu dramaturgia, fiind autorul cītorva piese de teatru apărute īn volumele Tribunalul Adolescenţei, Ţugulanu papă martzipanu, Panglicarul din stativ, Teatru satiric), Alexandru G. Şerban traduce mai ales poezie polonă contemporană: Īn umbra tăcerii, versuri şi proză de Henryk Jozef Kozak (1998), Īnsingurare, poezii de Jerzy Cieszkowski (2003), Dacă totuşi vine primăvara..., antologie de poezie, cu personalităţi poloneze (2009), şi Grădinile hipersensibile, antologie din poezia lui Stanislaw Leon Popek (2009), reprezintă titlurile cele mai importante dintr-o operă de traducător care īncepe, iată, să capete substanţă şi īnălţime. Alexandru G. Şerban face serviciul cultural complet; nu doar traduce, fluent şi cu sensibilitate, poezia polonă (iar poezia, se ştie, rămīne, poate, genul cel mai dificil pentru un traducător), dar īnsoţeşte volumele cu ample note biobibliografice menite să fixeze autorul tradus īn peisajul cultural de origine şi, deopotrivă, să faciliteze, printr-un efect de ecou controlat al comparatisticii, „adoptarea” īn spaţiul spiritual unde este introdus de tălmăcitorul său.


Cunoaşterea limbii şi firea de poet īl ajută pe Alexandru G. Şerban să traducă poeţi care se identifică īn registre lirice diferite. Henryk Kozak, de exemplu, e un poet al valorilor satului şi, din felul īn care scrie despre acestea, se poate presupune că literatura polonă a depăşit mai repede decīt a noastră toate complexele născute īn vremea neosămănătorismului anilor ’50-’60: īn orice caz, pentru Henryk Kozak, satul e un topos care merită explorat şi care poate fi trecut īn poezie fără zgura idilismului şi a stahanovismului de altădată: „Este o casă/ dar mai bine spun a fost/ din lemn şi nu prea arătoasă/ līngă ea creşteau un păr şi ulmul/ nalbele şi iasomia/ sub fereastră./ Cintezoiu-n iasomie creştea puii/ an de an/ tata īmi zicea să-l apăr/ să nu-l prindă vreun motan/ pe atuncea mai avea picioare tari/ eu duminica mergeam/ la remiză/ ca să-l văd la dans/ Aş vrea acolo să mă-n­torc/ să-mi văd urmele īn haturi/ palmele să-mi strīng pe plug/ să stau la taifas c-o cioară/ să fac semne pe o pīine/ proaspăt scoasă din cuptor/ să nu pot pleca de-acasă/ Aş vrea acolo să mă-ntorc/ s-ascult frunzişul īn pădure/ īn iarba neagră să mă-m­băt cu rouă/ să văd cum intră amurgul īn sat/ cu rīul alb al laptelui de seară/ Aş vrea acolo să mă-ntorc/ dar gerul mi-a īnţepenit oscioarele/ pe mama s-o sărut/ dar pămīntul mi-a mīncat buzele/ să-i strīng mīna fratelui/ dar nu mai am frate/ aş vrea să mă īntorc/ şi să-l răzbun” (Răposatul spune — este o casă). Īn replică, poezia lui Stanislaw Leon Popek are, mai ales, detentă metafizică şi o tonalitate elegiacă: „Simt/ cum pleci īn şoaptă/ pe vīrfuri/ delicat/ ca să nu ucizi/ să nu brăzdezi pīnă la sīnge/ Memoria noastră/ acei ani vlăguiţi de viaţă/ acel vis de azur/ să nu īnăbuşi/ īntr-o clipă/ acea mīndrie nebună./ Ascult/ cum te īndepărtezi/ minut cu minut/ delicat/ ca să hrăneşti/ nerăbdarea inimii” (Simt cum pleci).


Alexandru G. Şerban face un lucru bun şi temeinic, amintindu-ne faptul că, fără efortul unor oameni ca dīnsul, osmoza spaţiilor culturale nu poate fi īnchipuită.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul