Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O carte împotriva uitării

        Traian T. Coșovei

Dintr-un scrin negru, parcă placat cu argintul amintirilor, se naşte romanul Ca­tiei Maxim Între timpuri, Editura Tracus Arte, 2010.


Aşa cum sugerează titlul, avem de-a face cu un parcurs textual între un timp interior, un altul „recuperat” dintr-un jurnal al unei experienţe fictive ori reale şi un prezent continuu, dator unui trecut de care autoarea nu se poate despărţi.


Cele şase capitole (Bucureşti, O iubire, Şmenuri, Încă puţin, Căutări, Amurg) sunt tot atâtea ipostaze ale unui personaj mărturisitor, ce transformă trecutul în pagină de jurnal existenţial.


Ceea ce individualizează scrisul Catiei Maxim este capacitatea de schimbare a observaţiei asupra unei lumi pe care o locuieşte ori de care se lasă locuită: de la percepţia puberului până la impactul cu o realitate socială pe care vremurile o schimbă — indiferent de voinţa ei — după bunul plac... trece mult timp şi „curge multă vreme” până când conştiinţa autoarei se va adapta unei realităţi adesea dure, aflate într-o perpetuă schimbare: „În pod, printre tot felul de obiecte, avea sentimentul că plutea deasupra oraşului pe care-l cunoştea destul de puţin şi care-l fascina, provocându-i un sentiment paralizant de spaimă datorată mai ales forfotei de pe străzile largi. Amintirea uliţelor înguste din Glodeni, invadate de noroi, când ploua, sau de ţărână, când era vreme uscată, se estompa, deşi simţea ţărâna peste tot: miros de ţărână arsă. Cu capul pe un vraf de ţoale, privirea străpungea luminatorul din acoperiş. Totul era alandala în jur: cutii de carton, valize de diferite dimensiuni şi ziare, multe ziare adunate în teancuri legate cu sfoară. Căldura înăbuşitoare îi apăsa trupul. Simţea că nu avea aer. Toropeala îl legăna nefiresc. Ar fi dorit să se ridice, să părăsească locul, nu avea însă forţa necesară...”.


Spaţiul fizico-temporal este, parcă, divizat şi selectat prin ochii ba de copil, ba de matur surprins în diferite ipostaze ale istoriei. Tentaţia fixităţii, a imortalizării unei secvenţe istorice în insectarul unei epoci poate fi adesea un pericol pentru un romancier care alege, ca formă de exprimare conştientă, jurnalul ca document. Catia Maxim ocoleşte această capcană prin desele incursiuni în realitatea imediată, „condimentată” cu fapte ale unor personaje reale, evocate sau inventate. Mai mult, aceste personaje au viaţă, contur dinamic al existenţei în mişcare şi o acută nevoie de mărturisire. De altminteri, Între timpuri este romanul unei disperate nevoi de mărturisire.


Oamenii şi locurile trăiesc, evoluează, îmbătrânesc într-un ritm când lent, când lent-progresiv, când alert, când alert-brutal, într-o competiţie, în dorinţa de a readuce memoria într-un actual care să nu estompeze nimic din tensiunea existenţială. Sunt evocate nume (identităţi), trăiri intense până la dramatism, sentimente şi locuri ce dau contur sensibil acestor sentimente, drame şi consecinţele lor mai mult sau mai puţin imediate într-un caleidoscop ce se poate transforma, fără efort, prin voinţa autoarei, într-un ochean în­tors: de unde şi distanţarea faţă de nişte evenimente nelipsite de tragism: „Tudor a lăsat vinul de-o parte şi a rămas cu pri­virea pironită la ea. Cânta, cânta cu întregul ei suflet şi el, brusc, şi-a adus amin­te de satul lui şi de pământul pe care se odihnea, ori de câte ori se ducea cu vitele la păscut. O simţea, în acelaşi timp, pe Teo cu privirea lipită de cântăreaţa de pe scenă. Văzduhul tresărea şi vorbele răscoleau. Teo l-a prins de mână, nu-i mai dădea drumul.


Au rămas aşa, cu degetele împletite, lângă cele două căni de lut, umplute pe jumătate cu vin. Când s-a sfârşit cântecul, un moşneag s-a apropiat de scenă. Îi străluceau ochii când i-a zis:


— Fă-te bine, puica lu’ moşu!


Pe scenă a năvălit Ciuleandra. Teo sorbea din vin. Avea lacrimi în ochi când i-a spus:


— E Maria Tănase. Are cancer... E pe moarte!”.


Scriitoarea aglutinează secvenţe din realitatea imediată cu diverse relatări de la martori ai acelor vremuri şi are capacitatea de a reda firesc aerul unei epoci pe cale de a se estompa, cea a trecutului-prezent(sic). Implicarea obiectivă, dar şi detaşarea prudentă de locuri, glasuri, încăperi şi sentimente ascund o acută nevoie de eliberare prin mărturisire de sine. Pentru că, la sfârşitul lecturii acestui roman - ce nu duce lipsă de personaje ce par amputate de trecut, dar păstrează speranţa viitorului —, personajul principal rămâne însăşi autoarea.


Pericolul care pândeşte un astfel de roman-jurnal pare a fi, dacă privim antecedentele, excesul de sinceritate dus de alţi autori până în extremul intimităţii debordant-jenante. Aici, însă, Catia Maxim are ştiinţa de a nu se preda realului imediat şi consecinţelor lui... fără consecinţe. Este continuat cu obstinaţie un sens, un fir călăuzitor ce poate decurge din periplul acestor destine pasagere printr-o lume de cele mai multe ori ostilă sentimentului. Este ca şi cum trecutul se înverşunează să ridice la suprafaţă partea întunecată a unei umanităţi predispuse surpării şi neantizării: „Cu tâmplele-ntre palme, Arnold murmura îndurerat:


— Interzic evreilor să vândă sare, chibrituri şi tutun. Pe cei cu magazine alimentare îi obligă să le ţină închise duminica, vezi-doamne, cu scopul să promoveze comerţul românesc. Umblă tot felul de ciudaţi care socotesc şi evaluează proprietăţile. Mai mult, interzic ţăranilor să aducă marfă la locuinţele evreilor. Mi-a zis cineva că nu ştiu ce prefect militar de la Botoşani emite ordin prin care evreii sunt obligaţi să aprovizioneze între pieţe şi magazine după programul stabilit de comunişti”.


De la aburii parfumaţi ai copilăriei până la mirosul de praf de puşcă ori al dinamitei istoriei, în mod paradoxal, un aer de seninătate pluteşte, deodată, cu un calm iertător: „Prezentul se supune umil trecutului şi nu-i provoacă nostalgii sau regrete, bucurii sau amărăciuni. Amintirile sunt aduse în prim-plan, semn că ceva în fiinţa lui mai funcţionează. În alte împrejurări însă, o implicare afectivă i-ar fi însufleţit amintirile. În starea lui, realizează în precizia fiecărui de­taliu că e deasupra evenimentelor, regizor preocupat de spectacol, echilibrat şi fără patimă...”.


Între timpuri este o carte împotriva uitării, un manifest al unei conştiinţe ultragiate, ce nu transformă istoria în supunere oarbă, ci relevă o autoare care face din adu­cere aminte modelul metaforei existenţiale de a fi şi de a rămâne.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul