Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lirica faptului banal

        Constantin Cubleșan

S-a impus, în ultimele două decenii, un fenomen interesant din punct de vedere literar, pe care mai înainte era aproape imposibil să-l identificăm. Este vorba de faptul că acei numeroşi tineri sau mai vârst­nici, cu evidente calităţi creatoare în domeniul literaturii, al poeziei mai ales, scriu fără să-şi pună problema unor posibile avantaje, situări în Parnasul literar românesc sau universal, pentru că simt nevoia exprimării astfel a gândurilor şi sentimentelor lor, a trăirilor lor intime. Dacă înainte vreme publicarea acestor producţii, reunirea lor în volume, pentru mai buna păstrare în memorie, în perenitate, era ca şi imposibilă, acum producerea lor în formule editoriale este lesnicioasă şi la-ndemâna oricui. Apariţia acestor volume, de cele mai multe ori cu discreţie mult prea îndatorată, are darul de a pune în evidenţă talente au­tentice, pe care critica literară de azi ar trebui să le aibă mai mult în vedere, oricum, fără parcimonie. Este şi cazul lui Ioan Pop Bica, autorul a mai multor volume, tipărite pe parcursul doar a câtorva ani, după 2000: Însingurări (2003), Somn şi nesomn (2004), Şubredul echilibru (2004), La pândă (2005), Punctul de sprijin (2006), Undeva, dincolo (2006) şi, ultimul, Patul de lemn (2008) — în fapt, o culegere, o antologie ce le reuneşte pe toate celelalte — care conţine şi un substanţial ciclu de inedite.


Ioan Pop Bica „îşi desfăşoară lucrarea poetică — îl recomandă Mircea Petean într-o prefaţă la acest volum - într-o singurătate deplină, departe de conflictele dintre generaţii, de lupta pentru putere, de goana după glorie. A scrie sau a nu scrie - aceasta-i întrebarea care-l frământă şi la care el nu are decât un singur răspuns: scrisul neîntrerupt”. Izolarea aceasta nu înseamnă, însă, şi lipsa de contact cu poezia care se scrie azi, de lecturi (bănuiesc) intense nu doar a revistelor literare, ci şi a operelor înaintaşilor. Ce rezultă este o poezie fluentă, în care transpar ecouri din poeţii preferaţi (probabil, Bacovia, dacă e să observăm că ploaia şi toamnele îl obsedează), dar, dincolo de ele, e o exprimare frustă, fără exerciţii de virtuozitate prozodică demonstrativă, la drept vorbind, o poezie scrisă aşa cum îi vine bine poetului, necenzurată de preceptele vreunei mode literare. Uneori, cultivă notaţia cu inflexiuni reflexive („În fiecare zi îmi văd tristeţile/ Pe fereastră/ Am să pun flori/ rozmarin şi busuioc/ - flori de fereastră/ Adevărul va fi la fel/ Lacrimile lunii/ învolburându-mi sufletul”), alteori, se referă la propria condiţie de a scrie („pârjol de cuvinte /.../ însângerată-i hârtia” sau „cuvântul în singurătate/ este adevăratul dialog// restul e un fel de gălăgie/ care tulbură dimineaţa” etc.), adesea dezvoltă accente de revoltă în faţa zădărniciei lumii actuale („ce-aş mai putea să spun acum/ când drumul nu mai este drum/ când calea nu mai este cale/ şi valea nu mai este vale /.../ se lasă moartea măsurată-n bani/ copil născut cu câţiva zeci de ani/ zadarul lasă-l în zadar/ şi ce ai dăruit să-l laşi în dar”), desigur, lirica de dragoste se filtrează într-o poezie a sentimentelor nostalgice („sărutul rămas/ undeva/ caută buzele gurii tale/ murmurând/ seceta” sau „şi m-a lătrat aseară-un câine/ şi ţi-am bătut la uşă de nu ştiu câte ori/ şi m-a ajuns din urmă mâine/ umblând pe străzi în pas de cerşetori”, sau „te duci iubită doamnă/ de când te duci ai şi îmbătrânit/ te-am aşteptat în fiecare toamnă/ te-aş fi chemat te-aş fi iubit /.../ şi din toată-a mea iubire/ n-a rămas decât o noapte/ să fiu stea în loc de mire/ şi tu vorbă-n loc de şoapte” etc.). Cel mai bine reprezentat, în personalitatea sa, este Ioan Pop Bica într-o poezie a faptului banal, divers, a gestului comun pe care ştie să-l înalţe la fiorul autenticităţii trăirilor lirice, mai ales atunci când imaginile vor a recompune un univers arhaizant al satului, la care se raportează acum cu duioşie („Acum ştiu şi-mi aduc aminte/ când mama a tors lâna/ pentru a-mi face pantaloni şi/ cămaşă de sărbători/ Noaptea torcea firul şi veghea/ iar eu visam păpuşi pe care/ le puneam să facă ghemul/ de lână să-i fie mai uşor mamei/ N-am ştiut atunci câtă dragoste/ se poate pune în firul de lână/ şi-n fusul de tors”) ori în halou verist („Trece cosaşul prin iarba moartă/ Curg sudori pe trupul/ puternic din câmp/ Palma cât roata carului de mare/ — inofensivă/ Cu bătături mari fără amprente/ Tocite de gânduri şi griji/ — palma ca fruntea/ Se zvoneşte că vine ploaia/ Fără măsură - nu mai există măsură/ Coasa şi ploaia bat câmpii”). E, fără îndo­ială, şi un poet al naturii. Peisajele sale au dinamică şi viaţă interioară:


„nu este toamnă tristă nicicând
doar haina-i de vânt şi de ploaie
har al pământului şi rod al soarelui
se-nghesuie vinu-n butoaie


se fac alianţe în lungi călătorii
păsări din plopul zburlit
rămâne sub turla bisericii
un corb cu un fals croncănit


cu fructele coapte intens brumate
mila Ta se-ntinde peste tot
iar vântul rebel bârfeşte
cu merele şi perele-n şoapte


paingul plin de bură lăcrimează
s-ntinde pe câte-un păpuşoi
te-ai dus de-acum trecută vară
lăsând să cadă ceaţa peste noi


indecenţa ce-a cuprins pădurea
dezgolindu-şi trupurile zvelte
păsări gonite în galben zăvoi
nedumerite triburi aspre cete


totul este pregătit pentru ospăţ
ne îmbie fructul din buzunarul de la haină
această toamnă binecuvântată
e seara cinei cea de taină.”


Urmărind evoluţia în cele şapte volume ale sale, Ioan Pop Bica se recomandă ca un poet de-acum format, cu o voce particularizată, ce merită a fi reţinută într-o panoramă a liricii noastre din ultimele decenii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul