Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Moromeții, ultimul capitol (II)

        Constantin Stan

Sorin Preda a stat de vorbă cu o mulţime de oameni apropiaţi unchiului său. Insist în a preciza relaţiile de familie, pentru că Sorin abordează din interior, fără să facă un secret sau să se lase deoparte, obiectivându-se fără rost, zic eu, în acest demers — are amintirile lui legate de Siliştea-Gumeşti, are experienţe legate de bunicii săi, îl ştie pe Marin Preda din interiorul casei acestuia în care a stat un timp în perioada studenţiei. Sunt convins că ştie multe alte lucruri de interior ale familiei, cărora nu le-a găsit rostul în spaţiul public. Autorul volumului Moromeţii, ultimul capitol nu şi-a propus să rezolve problemele controversate ale biografiei lui Marin Preda, a dat drept la cuvânt fiecăruia, cu propria sa versiune, de exemplu, asupra morţii prozatorului. În schimb, a căutat să afle cum era în intimitate, ce îşi mai aduc aminte cei apropiaţi şi care era percepţia lor asupra lui Preda. Dar, mai presus, cred eu, de toate acestea, acest roman se dedică în mare parte — şi aş zice în partea cea mai frumoasă a lui — tatălui Alexandru Preda, Sae sau Săică, după cum zice Sorin că se alintă din când în când.


Sae este personajul fără de roman. Un alt Moromete, de data aceasta, în viaţa de zi cu zi, nu coborât din paginile vreunei cărţi. Singurul membru al familiei care nu a mai „încăput” în paginile Moromeţilor este, aşa cum ni-l oferă Sorin Preda, şi cel mai moromeţian dintre toţi. Umorul şi ironia, disimularea, ieşirea dintr-o încurcătură cu o vorbă ascuţită, dar mai ales o filozofie a detaşării pentru a contempla lumea, nu pentru a acţiona asupra ei sunt atributele sale esenţiale. Portretul făcut de Sorin este admirabil: „Dintre toţi fraţii, Sae este singurul netrecut în «Moromeţii». Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. I se pare normal, câtă vreme Marin, autorul, i-a luat locul lui în carte, dându-se drept mezinul familiei. Prin urmare, n-a fost vorba de răutate, ci de anumite raţiuni literare. El, care a citit o sumedenie de cărţi, ştie că nu te joci cu raţiunile literare. E mândru, totuşi, că pe un exemplar din «Delirul», Marin Preda îi mulţumea pentru formula de acum celebră: «Pe ce te bazezi?». Scriitorul a luat-o de la el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în isoria literaturii ca toţi ceilalţi din familie. La 84 de ani, stă în apartamentul lui din Bacău ca într-o găoace. De la prima ninsoare mai zdravănă, nu mai întrezăreşte să iasă pe stradă, deşi tare i-ar plăcea. Altfel, când vremea e bună şi îngăduie o plimbare scurtă, Sae are drumurile lui — la pâine sau la sifoane. Merge peste tot, dar, mai ales, să-şi ia raţia de ziare. Se duce la chioşc cum alţii de vârsta lui se duc la bi­serică — uşor solemn, îmbrăcat la costum şi cu pălărie pe cap, salutând ceremonios chioşcăriţa, care îi întinde teancul de jurnale dinainte pregătit. Nu-i scapă niciun ziar important, inclusiv unul cultural, atunci când aude că e ceva scris despre Marin. Umple o sacoşă cu câte reviste cumpără în fiecare zi, dar nu recunoaşte nici să-l pici cu ceară că, de fapt, nu mai poate citi, că, în ultimul an, i s-a atrofiat nervul optic din cauza glaucomului. Suferă mult că nu mai poate deschide o carte sau un ziar şi se mulţumeşte cu lectura oferită de Cornelia, femeia cu care s-a căsătorit la 82 de ani şi care acum, înainte de culcare, îi citeşte ca unui copil ultimele ştiri, ultimele comentarii politice, ultimele previziuni bancare. Realitatea, asta care e, şi nu alta, nu-l intimidează de niciun fel şi, deloc întâmplător, are opinii politice, îi ia apărarea preşedintelui Băsescu, socoteşte toate preţurile în lei noi şi se înfurie teribil când cineva (un vânzător oarecare) îi cere să achite o sută de mii de lei. Cu ochii lui opaci, îl ţintuieşte pe sărmanul vinovat, după care, serios sau doar mimând uimirea, îi spune: «Cum să coste, dom’le, o sută de mii. De unde să am suma asta? Dumneata îţi dai seama cât bănet reprezintă suta asta de mii?»”.


Găsesc aici aceeaşi fascinaţie pe care Nicolae o are faţă de Ilie Moro­mete, tatăl său, o privire caldă şi umită mereu de modul sucit în care vorbeşte şi se comportă acesta. Ajuns el însuşi la vârsta maturităţii depline, Sorin Preda are o afecţiune protectoare faţă de Sae sau „Săică, cum singur se alintă uneori, mai ales când e bolnav şi nu se simte prea bine”, neîncetând să se uimească de năzdrăvăniile acestuia. Sunt pagini admirabile acestea în care Alexandru Preda se mişcă, gândeşte moromeţian în chip natural, firesc, într-un fel imun la gândul că ar putea fi asemuit personajului cărţii care l-a făcut celebru pe fratele lui Marin.


Rezolvarea literară a lui Sorin Preda este scânteietoare: deşi ŕ la ma­ničre de..., deşi cu un model strivitor în faţă şi cu imensul risc de a fi comparate atât scriitura sa, cât şi „personajul” său cu modele adânc impregnate în conştiinţa cititorilor, el află tonul exact spre a fi personal, de a credibiliza şi de a te pune pe gânduri: unde începe şi unde se sfârşeşte literatura în cazul Moromeţilor? Începe acolo unde există o privire care să selecteze, să oprească şi un condei care să scrie viaţa. În treacăt, Alexandru Preda are o remarcă excepţională cu privire la raporturile vieţii, lumii din Siliştea-Gumeşti şi opera fratelui său Marin Preda:


„...Şi tot acolo, spre cimitir, mai era un coleg, Dumitrescu. Dumitrescu Ilie.


— Asta nu-i în roman.


— Nu, dar lui Bâznaie i se pomenşte măcar porecla. Nici al lui Bâzdoveică nu-i în roman, dar asta nu l-a împiedicat pe Marin să scrie o carte mare şi fără el”.
Moromeţii, ultimul capitol a fost resimţit de Sorin Preda ca o îndatorire morală faţă de ultimul urmaş în viaţă al familiei civile şi literare a Moromeţilor. A rezultat un strălucitor roman al relaţiilor tată-fiu şi descoperirea unui Marin Preda aşa cum numai puţini, doar cei foarte apropiaţi, l-au cunoscut.


Şi a mai rezultat un recviem al satului Siliştea-Gumeşti, al satului românesc, în general, care se face mai mic, din ce în ce mai mic, părând că, în curând, va fi înghiţit de pământ: „Nimic nu mai e cum a fost. Lumea a plecat la Bucureşti, la Piteşti, în ţară, mânată de necazuri, de datorii şi de serviciu. Au rămas bătrânii, care se sting pe picioare. Amintirile lor sunt tot mai puţine, mai nesigure. Din toate a rămas o carte, «Moromeţii», pe care acum nepoţii lor o învaţă la şcoală, aşa cum învaţă legile fizicii şi ale chimiei. Pentru Siliştea-Gumeşti, timpul nu mai e nici grăbit şi nici răbdător. E doar un capăt de drum. O haltă finală”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul