Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Complicități de schimb (I)

        Bogdan Ghiu

Într-un moment când Bucureştiul este din nou „sistematizat” cu şenila, adică sfârtecat de buldozere, reactivând transgeneraţional memoria traumatizată a unor locuitori deja „sistematizaţi” de cutremure naturale şi politice, când legătura, „concatenarea” interpretativă, „procesul de intenţie” absolut legitim pe care trebuie să-l facem (nu se poate să nu-l facem) e că aşa-numita „diametrală” sau „dublare” Buzeşti-Berzei-Uranus (care nu va face decât să aducă autostrada în oraş) are rolul de a asigura „afluirea” şi „defluirea” credincioşilor români la/de la viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului, izolată în spatele Casei Poporului, pe fostul Deal al Spirii (unde s-au dus lupte, istoric, iată, pierdute, pentru Bucureşti), când deci, în mod egoist, BOR permite distrugerea Bucureştiului „laic” numai pentru ca ea să poată să strălucească van, şi i se permite, e servită, readuc în actualitate, cu câteva intervenţii, în trei episoade, răspunzând în felul acesta unor solicitări prieteneşti, un articol din 2005, apărut parţial în revista Idea. (B.G.)  


În absenţa bisericii
În societatea românească postcomunistă, religiosul - şi, implicit, biserica - sunt, mental, frecventate în mod depresiv. Spre deosebire de Polonia, de pildă (iar exemplul nu este deloc inocent şi întâmplător, problema pe care el o pune a fost discutată şi răsdiscutată sau, cel puţin, evocată, recunoscută obsesiv), sub comunism, biserica nu şi-a jucat, la noi, rolul social, fie şi doar pe acela de loc de azil, de refugiu, şi s-a abţinut chiar şi să-şi folosească propria putere (tradiţional enormă, exersată) de semnificare şi de ritualizare în cheie martirologică a catastrofei la care era supusă. „Asceza” impusă şi autoimpusă bisericii a fost aproape totală, până la invizibilitate, chiar dacă astăzi, retroactiv şi tardiv, se încearcă a i se spune mai degrabă spiritualizare sau hieratism: Biserica Ortodoxă Română nu a putut să reziste istoriei decât intrând într-un „dialog” (unii îi spun chiar colaboraţionism) cu puterea avansat-secularizantă comunistă şi nereuşind, evitând chiar să transforme amputarea, de către aceasta, a propriilor organe într-o punere providenţială la încercare. A ratat, astfel, din comoditate şi prin elipsă de sine, o mare ocazie istorică. Iar acum încearcă să „recupereze”, dar tot cu jumătate de gură, continuându-şi concubinajul cu puterea seculară şi încasând dividende publice mici, dar constante. Din Evul său Mediu glorios, biserica naţională nu a păstrat însă decât un feudalism îngust, boieresc, de fief, şi un discurs nu tradiţionalist, ci învechit. Sinteza subtilă, dar deosebit de eficientă social şi geopolitic, între discursul (laic) al drepturilor omului şi dogmele providenţei, realizată de Papa Ioan Paul II, a fost şi rămâne un tip de operă necunoscută şi chiar nedorită pe blândele plaiuri carpatine. Societatea civilă românească nu a beneficiat, aşadar, de asistenţa bisericii, nu a fost „informată”, ca o contraputere consistentă, aşa cum ar fi putut fi aceasta, de biserică. Iar datoriile se plătesc, întârzierile istorice adăugându-le, cum este şi firesc în logica de capital (simbolic) a istoriei, dobânzi uriaşe.


În România biserica a rămas datoare faţă de societate. De aici, desigur, şi compulsivitatea ei în a dori să se achite monumental-simbolic, dar, de fapt, scurt, simplu şi ieftin, economicos, dar hipercompensatoriu, încercând să astupe o rană, gura unei răni, şi să umple un gol de sine printr-o catedrală faraonică, al cărei proiect bântuie pre-fantomatic spaţiul public. Fapt (răspuns), iarăşi, simbolic: după ce şi l-a retras singură prin neocupare şi dezerţie, biserica întâmpină acum nişte dificultăţi ridicole în a-şi găsi un loc fizic precis în societatea românească. În loc să fie primită „catedralic” şi „mântuitor” de către „neamul” ei, ea este mai curând alungată, amânată, plimbată de colo, colo, purtată cu vorba, asemenea unei arce extrateritoriale a credinţei. Situaţia este una de carantină. Nelocalizată, biserica bântuie mentalul, discursivitatea şi imaginarul publice. Forţa ei a devenit una fantomal-ventrilocă. Neaflându-şi un loc, o poziţie şi o voce proprii, definibile, localizabile civil (dat fiind că şi le-a refuzat singură), biserica parazitează mediile, sursele emitente de discurs social relevant, apare de peste tot (mai ales de unde nu te aştepţi), în mod difuz, dar nu e nicăieri. Şi aceasta nu pentru că vreo vigoare strategică ori vreo ardoare socială ar fi început, brusc, s-o anime, ci pentru că, la rândul ei debilă şi nefondată, de fapt bastardă şi uzurpatoare, puterea politică a anilor ’90 o invita la mondenităţile ei politice pentru a-i suplini deficitul de credibilitate, în speranţa că din „minus” plus „minus” ar putea să iasă vreun „plus”. Măcar unul imaginar, mediatic, cât să mai treacă (şi să poată fi capitalizat) ceva timp istoric nefolosit. Aşa a fost.


Şi a mai existat apoi - şi mai există - şi un efect de modă. Pe fondul (abisal) al absenţei bisericii sub teroare, din adâncul altei absenţe, aceea a rezistenţei anticomuniste civile de astă dată, s-a născut, tot fantomal, ca un abur, o chemare, o întrupare, un homuncul pe cât de lipsit de consistenţă, pe atât de longeviv: moda unei afectări (discrete) a credinţei la (o parte din) intelectualii români (numai generaţia ’80, cu ironismul ei, n-a participat la acest joc). Era, deopotrivă, „subversiv” şi de bon ton să mai baţi, acolo, o cruce sau să citezi, la o vodcă, din Sfântul Pavel, să faci, în scris, aluzii religioase sau, tot discursiv, dar în spaţiul aşa-zis „filozofic”, să închipui, fără însemne canonice, diferite scenarii cu iz metafizic, nici religioase, dar nici laice: uitate în limburile unei neasumări identitare profitabile. Artele plastice s-au lăsat şi ele, ca şi cinematografia, de altfel, invadate discret, neangajant, dar şuşotitor, de aparente desfăşurări christice şi de simboluri pe cât de debile, de atent izolate de contextul lor declarat religios, de hiper-hieratizate, pe atât de insidioase şi, ca să spunem lucrurilor pe nume, de plăcute. Astfel de comunicări, discursive şi imaginale, creau freamăt şi faimă, dar numai la nivel aluziv. Şi uite-aşa am fost - şi continuăm să fim - credincioşi din vârful buzelor şi rezistenţi, oponenţi invidioşi pe putere, gata s-o reproducem. (Cine mai ştie astăzi că pe curajoasele liste de „protest” ale intelectualilor români la adresa puterii comuniste care se difuzau la Europa Liberă nu putea intra oricine: erau, ca şi azi, închise.) Puţină religie, ceva filocalie, o vorbă din părintele Stăniloae ici, o plimbare („pelerinaj”) la Rohia colo, ne facem că facem, încercând să jucăm (şi să cântăm) la cât mai multe mese deodată. Stare difuză, de indecizie istorică, cadril subţire printre semnificaţii tari. Simulare. Intelectualul român (ortodox) este un epicureu: ţine post cu delicatese (dezlegare cu păstrăv!) şi, uneori, îşi scrutează sever în oglindă tăietura de sutană a hainei, neezitând să-i adauge şi câte-o fugă şic pe diagonala istoriei.


În România actuală nu trebuie să te duci la biserică, în mod concentrat, ci te scalzi permanent într-o religiozitate difuză, eşti în biserică, o biserică invizibilă, moale, neparticipantă, dar învăluitoare, doar falduri, mocnit furibundă pe propria-i absenţă consimţită.


Dar poate că în minţile capilor Bisericii Române, situaţia aceasta de criză, prea târziu pentru a mai putea fi depăşită, s-a transformat într-un avantaj. Prezenţa localizabilă presupune articularea unui discurs şi a unor acţiuni coerente, explicite, ceea ce biserica, în mod vădit, nu are şi nici nu pare a dori să aibă. E greu să fii subiect şi emiţător social în spaţiul public. Mult mai uşor şi mai profitabil, pe nimic („a-ţi asigura paradisul în mod economic”, spunea profund credinciosul şi anticlericalul Baudelaire), se dovedeşte, iată, să exişti larvar, „metaforic”, ca mediu şi, mai ales, ca „semnificant liber”, „flotant”, în discursurile aluzive ale celorlalţi, reprezentanţi ai puterii şi, sinergic, ai „societăţii civile”: te poţi afirma „simbolic” de pretutindeni, îţi fac alţii treaba (falsificând-o, fireşte: schimbare a tezaurului în mărunţiş, în monedă curentă, aducătoare de încasări mărunte, dar sigure).


De aici mai decurge, însă, şi un alt fapt, traumatic: în loc să fie mediatoare, cum îi e misiunea, biserica, în România, are nevoie să fie ea mediată, de alte instanţe sociale. În locul divinului, biserica însăşi, cu Golgota ei neasumată. În locul sacerdoţilor, instituţiile statului, media şi credincioşii înşişi. Credinţa, la români, este grevată, în prezent, de un doliu secund, derivat, adăugat, parazitar, inautentic: doliul după însăşi instituţia bisericii ca atare. Iar în cazul Bisericii Române n-a existat un Drum al Crucii, astfel încât ea nu poate întruchipa şi propune, ritualic şi simbolic, marea dramaturgie creştină. În loc să-l plângă, ca unică speranţă, pe Fiul Omului şi să-i trăiască ascensiunea şi darul, credincioşii români se văd nevoiţi, fie şi inconştient (dar cu atât mai traumatizant), să trăiască drama incompletă a unei instituţii bisericeşti care nu a răspuns până la capăt propriei chemări.


(va urma)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul