Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre noi, numai de bine...

        Gelu Negrea

Este la îndemână observaţia că, în majoritatea timpului, Ilie Moromete, asemenea personajelor lui Caragiale, nu acţionează, ci vorbeşte, nu participă direct la evenimente — le comentează, numai, cu voluptate nedisimulată. Ipostaza revelatoare, ca actant epic, a eroului lui Marin Preda rezidă în spectacolul cuvintelor, iar acest lucru îl apropie spectaculos de personajul emblematic al literaturii lui Caragiale, Mitică.
 
În urmă cu vreo 10 ani, când cei doi mari scriitori români îşi disputau o niciodată tranşată definitiv întâ­ietate în preocupările mele, am avut revelaţia ciudăţeniei că percepţia regimului verbal al lui Moromete şi al personajelor lui Nenea Iancu este diametral opusă: în timp ce aproape tot ce spune Ilie este adjudecat în favoarea lui, ca argument în măsură să-i confere aura unei superiorităţi cam îndoielnice, între noi fie vorba, cu eroii lui Caragiale se întâmplă exact pe dos: tot ce spun se întoarce împotrivă-le, ca temei de ridiculizare şi de condamnare la un la fel de îndoielnic statut de multiplă inferioritate: intelectuală, etică, psiho-comportamentală etc. Destul de curios acest mecanism cu dus şi-ntors, care face din Moromete un ins simpatic, iar din omologii lui caragialieni nişte caricaturi detestabile..., scriam în 2001, în prima ediţie a volumului Anti-Caragiale.


Ce anume din mentalul nostru — individual, dar şi cultural-naţional — încarcă vorbele lui Moromete exclusiv cu ioni pozitivi, favorabili imaginii şi reprezentati­vităţii sale literare, iar cu Tipătescu, Jupân Dumitrache, Leonida Condeescu etc. lucrurile se întâmplă viceversa? De ce cuvintele lui Caţavencu, Dandanache sau Rică Ventu­riano, devenite locuri comune, inclusiv în arealul conversaţiei curente — acele replici-sentinţe [care] trăiesc singure cu o puternică viaţă verbală, cum spune G. Călinescu —, funcţionează ca etichete personificate ale turpitudinii, stupidităţii, peiorativului şi derizoriului, iar propoziţiile lui Ilie, devenite citate de uz cotidian, sunt resimţite ca emanând dintr-o sursă de-a dreptul admirabilă? De ce într-un caz vorbele lucrează în favoarea rostitorului şi net în defavoarea sa în celălalt? Este generată această percepţie radical diferită de motivaţii psihologice, de remanenţe şi inerţii culturale, de inextricabilul unui anume imaginar identitar care ne joacă feste sau de ce altceva?



Tot ce spun personajele lui Caragiale contribuie la discreditarea lor; dimpotrivă, tot ce spune Moromete se contabilizeaza în beneficiul său. Creditarea nelimitată a lui Ilie merge până la instituirea în circuitul public a unor false paternităţi intelectuale. Pentru că formula interogativă pe ce te bazezi? a căpătat o largă răspândire, fiind percepută, simultan, ca expresie a cartezienei îndoieli metodice şi ca apel implicit la susţinerea oricărei afirmaţii cu argumente convingătoare, întrebarea-somaţie este atribuită cu voioşie lui Moromete, cu toate că aparţine, de drept şi de fapt, lui Paul Ştefan (al lui Parizianu’) din Delirul. Intrată în rândul replicilor care trăiesc singure, desprinse de placenta contextului originar, pe ce te bazezi? a migrat pe nesimţite dinspre emiţătorul real către un pseudo-emiţător cu care pare a se potrivi mai bine, cu care rezonează mai adecvat - operaţiune motivată, în primul rând, de evidenta ei conotaţie „pozitivă”. Pozitivul expresiei se întâlneşte cu pozitivul imaginii personajului Moromete şi din această corespondenţă se naşte o suprarealitate mai puternică decât realitatea însăşi. De ce?


Personajele lui Caragiale sunt comice, dar nu au umor. În cele patru acte ale Scrisorii pierdute (dar nu numai...), nimeni nu reuşeşte să facă măcar o singură glumă memorabilă, să emită un enunţ ironic ori sarcastic care, ele, să fie în stare a fi capabile să ne amuze cât de cât. Ca spectatori — ca subiect contemplativ, deci —, noi rămânem în permanenţă exteriori lumii lui Caragiale, râzând metodic şi exclusiv de eroii comediilor sale, rareori cu ei. Le percepem faptele, dar mai ales vorbele ca obiecte comice pure în mecanica, nu şi în intenţionalitatea lor. Personajele lui nenea Iancu sunt doar provocatoare, nu şi producătoare de râs. Când, în finalul schiţei C.F.R., Niţă îi declară plictisit Amicului pe seama căruia se amuzase copios împreună cu tovarăşul său Ghiţă Nu  mai ai nici un haz!, el se situează în plină confuzie terminologică. De fapt, Amicul nu avusese haz nici până atunci; fusese doar comic din punctul de vedere al celor doi contemplatori ai spectacolului povestirii sale aparent picante. A avea haz presupune facultatea de a trăi şi (sau) a privi realitatea, existenţa, viaţa într-o lumină înveselitoare; a fi comic înseamnă a te plasa, voluntar sau involuntar, într-un raport contrastant şi disimulant cu propriul sine, cu ceilalţi, cu lumea înconjurătoare. Personajul co­mic nu are, de cele mai multe ori, conştiinţa propriei comicităţi. Personajele lui Caragiale, în nici un caz! Închise în imanenţa lor sferică şi impenetrabilă, nu comunică simpatetic cu spectatorul, nu-i oferă acestuia valenţele libere pe traseul cărora el, ca subiect contemplator, să se identifice sau măcar să se simtă solidar cu obiectul contemplaţiei. Eroii comici ai lui Caragiale ne excită intelectual, nu afectiv. Nu-i iubim, îi judecăm. Pe ei şi faptele lor. Iar faptele lor esenţiale sunt vorbele lor. În absenţa unui sentiment de consubstanţialitate, de organică identificare cu semnificaţiile lor, judecăţile pe care le aplicăm acelor vorbe se încarcă natural cu conotaţii negative. Nu apreciem ceea ce ne rămâne funciar străin, ci doar lucrurile (fapte, cuvinte, idei, trăiri) în care ne regăsim total ori parţial. Logosul personajelor caragialiene nu ne aparţine sau nu vrem ori nu ne convine să ni-l asumăm şi, atunci, în dorinţa instinctivă de a ne justifica impulsul delimitativ, căutăm în morfologia şi semantica lui motivaţia necesară şi suficientă pentru validarea morală şi intelectuală a atitudinii noastre distante, critice. Interpretarea în registru preponderent şi tendenţios negativ a discursului literar al lui Trahanache, Tipă­tescu, Rică Venturiano et comp. nu într-însul îşi află raţiunea, ci în poziţia noastră ca spectatori/cititori faţă de personajele respective.


Moromete, în schimb, este comic, dar, în primul rând, are umor. Ca cititori, noi râdem uneori şi de Ilie; de cele mai multe ori, însă, râdem cu el. Dar nu numai pentru că ştie să glumească inteligent şi este înzestrat cu harul de a avea haz, ci fiindcă se raportează într-o manieră activă şi creatoare la realitatea în perimetrul căreia gravitează. Moromete, ca personaj, provoacă din când în când râsul; cel mai adesea, însă, el ni se revelează în ipostaza de producător de râs. Ce spune şi ce face Ilie nu este comic ca împrejurare liberă de filozofia de viaţă a personajului, de poziţionarea lui în raport cu sine şi cu cei din jur, ci ca rezultantă a acestora, subsumată unei vocaţii şi unei explicite intenţio­nalităţi. Vorbele lui se constituie, simultan, în obiect comic, dar şi în reacţii ale subiectului ce contemplă spectacolul comic al lumii din care face parte integrantă. Moromete este o entitate literară deschisă, care comunică generos cu cititorul pe cale afectivă. Pe el îl iubim fiindcă ne identificăm cu atitudinea lui existenţială, nu neapărat cu gesturile şi evaluările lui; din acest motiv, tentaţia de a-l judeca rece, obiectiv, impasibil se rarefiază până la anulare completă. Din contră, ne străduim cu consecvenţă să descoperim în manifestările lui, în general, şi în expresia lor verbală, cu deosebire, argumente menite să-i potenţeze superlativ personalitatea, să i-o aşeze într-o lumină cât mai favo­rabilă. Citi­torii lui Marin Preda — fie ei critici sau mireni — exclamă, parcă, flaubertian în cor: Moromete c’est moi! şi, din acel moment, calea interpretării encomiastice a personajului şi, preferenţial, a replicilor sale este larg deschisă: despre noi înşine, numai de bine...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul