Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Iubirea-i axul cerurilor toate...

        Radu Cârneci

Interviu realizat de Florin Costinescu


Pentru Radu Cârneci poezia este, deopotrivă, cântec şi idee, o simbioză, deci, solară. De aici, emisia de luminozitate şi transparenţă a versului său, fluidul imnic, învăluitor şi generos, în curgerea lui sub tutela „Clipei eterne”. Talentul său remarcabil şi neliniştit s-a exersat şi se relevă în spaţii ideatice de anvergură, opera sa dând măsura opţiunilor sale pentru o poezie ce-şi extrage vitalitatea din explorarea celor mai autentice sentimente umane. Mantia care i se potriveşte cel mai bine poetului Radu Cârneci este cea a „tinereţii puternic înţelepte”. Pământean cât se poate de convins când este să-ţi întindă o mână prietenească, el devine aproape instantaneu stelar în momentul în care se aşază la masa de scris....


Stimate domnule Radu Cârneci, critica literară, dar şi cititorii cărţilor dumneavoastră (Umbra femeii, Grădina în formă de vis, Banchetul, Cântarea cântărilor, Temerile lui Orfeu, Heraldica iubirii, Pasărea de cenuşă, Sonete, Clipa eternă şi am citat numai o parte dintre ele!) v-au definit ca poet al iubirii, unul dintre cei mai preţuiţi în această idee; ce înseamnă iubirea pentru poetul care sunteţi, pentru poezia sa?


Dragă poete şi prietene, întrebarea dumitale este retorică; răspunsul poate sta într-o infinitate de răspunsuri, atâtea câte iubiri sunt pe pământ şi în ceruri! Fiindcă, totul se datoreşte iubirii. Dumnezeu l-a făcut pe Adam din iubire, pe Eva din coasta acestuia, pentru iubire, a unit polenul cu taina pistilului spre a rezulta mărul îmbietor al „păcatului“, celei dintâi iubiri. Pentru mine, pentru poezia pe care am scris-o, iubirea înseamnă totul: este taina cunoaşterii spre care năzuim, puterea inimaginabilă prin care, mai ales omul, se implică Dumnezeirii, Marelui Absolut, văzut în mireasmă şi auzit în culoare: „... Iubirea-i axul cerurilor toate / în mari nuntiri cu muzici peste poate, / un semn al ei şi: lumi cu lumi se-adună / idei dansează, hăurile tună / stele-n ghirlande leagănă-se roate: / Iubirea-i axul cerurilor toate...”


Minunat! Asta mă face să-mi amintesc de acea excepţională coroană de sonete, intitulată Triumful iubirii (începută de Petrarca şi dusă mai departe de dumneavoastră), care ambiţionează la o definire exhaustivă a complexului concept al iubirii. Aş dori, totuşi, să spuneţi cititorilor noştri câte ceva despre debutul dumneavoastră poetic, ce s-a produs, parcă, prin anii ’50!


„Primul meu debut“ a fost în februarie 1950 în ziarul Zori noi din Câmpulung Moldovenesc (unde eram student în anul I la Facultatea de Silvicultură, mutată acolo din Bucureşti, trimisă, apoi, la Braşov!), în acelaşi număr şi aceeaşi pagină cu Nicolae Labiş — acel băiat genial —, debut datorat scriitorului Dragoş Vicol. Tot la acel ziar mai lucrau, la acea dată, prozatorii George Sidorovici şi Pan Solcan. Cu ei şi cu alţi tineri condeieri se constituise cenaclul „Mihai Eminescu” la care, venind peste munţi, de la Fălticeni, participa şi Labiş, uimindu-ne cu harul său extraordinar. Din când în când sosea — din partea Uniunii Scriitorilor — în îndrumare, Eusebiu Camilar, un alt admirabil povestitor (la un pahar de vin!), neîntrecându-l însă pe Dragoş Vicol, care cobora, parcă, din La hanul Ancuţei...


Totuşi, după cât ştiu, Istoria literară menţionează debutul dumneavoastră în „Tânărul scriitor”...


„Al doilea debut” a fost, într-adevăr, în această revistă,  în toamna lui ’54, cu un grupaj de Pasteluri moderne, prezentat cu caldă preţuire de Demostene Botez, redactorul-şef al publicaţiei. Interesant că Dan Deşliu, dar şi Mihu Dragomir, care lucrau în redacţie, mi-au prevăzut drumul de poet al iubirii...


În sfârşit, „al treilea debut“, cel editorial, un debut întârziat (după zece ani de apariţii în mai toate revistele acelor ani) s-a produs la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, în 1963. „Naşii“ mei: Eugen Jebeleanu — un mare poet, Ion Bănuţă — un excepţional sprijinitor al tinerilor pentru care a şi înfiinţat (în calitate de director al editurii) acea neuitată colecţie „Luceafărul“, în care s-au afirmat zeci de tineri scriitori înzestraţi, şi Marcel Breslaşu — şi el, un sufletist, care a şi semnat o scurtă prefaţă la întâia mea carte Noi şi Soarele. Redactor de carte mi-a fost — ca la atâţia alţii! — acea talentată şi harnică doamnă Elis Buşneag. Era atunci redactor-şef Mihai Gafiţa — om de carte aleasă! — iar în colectivul redacţional, poetul Vasile Nicolescu... Oameni care au fost, unii au şi rămas...


Vorbiţi-ne ceva de revista Ateneu, pe care aţi înfiinţat-o la Bacău, având ca înaintaşi, prin 1924-1925, pe Bacovia şi Grigore Tăbăcaru cu al lor Atheneu Cultural...


Ateneu, seria nouă, a apărut în august 1964 (în acelaşi timp, la o săptămână numai, apărea, la Craiova, revista Ramuri, prin strădania lui Paul Anghel şi Ilie Purcaru). Apariţia acestor două publicaţii culturale înseamnă o dată importantă în evoluţia publicistică de după război. În momentul respectiv, necesitatea imperioasă a lărgirii dreptului la opinie, la afirmarea unui mare număr de tineri talentaţi, a izbucnit tumultuos. Noi am fost primii! Bacăul, prin această revistă, s-a impus, pentru cel puţin un deceniu, ca principalul centru cultural din Moldova. În paginile sale, scriitori şi publicişti, universitari şi cercetători în diverse domenii au găsit găzduire entuziastă. La Ateneu publicau atunci (ca şi astăzi, de altfel), pe lângă mulţi debutanţi, nume prestigioase din toată ţara: Grigore Moisil, Saşa Pană, Victor Eftimiu, Agatha Bacovia, Anton Dumitriu, Perpessicius, Alexandru Piru, N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Geo Bogza, Ion Caraion, Eugen Barbu, Sorin Titel, A.E. Baconsky, Constantin Ciopraga, Adrian Marino, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Mihai Drăgan, Dan Grigorescu, Romulus Vulpescu, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Marin Sorescu, Ioan Alexandru...


Dar principalul rol al publicaţiei noastre a fost cel formativ, revista constituind o excelentă şcoală pentru toate categoriile de mânuitori ai verbului: poeţi, prozatori, critici şi istorici literari, de teatru şi arte. De asemenea, o preocupare permanentă a fost cea pentru prezentarea din literatura universală a unor nume mari, majoritatea în premieră în România. În sfârşit, un alt merit al publicaţiei băcăuane a fost revalorificarea moştenirii culturale. În această idee, înstrăinatul şi neînţelesul Bacovia s-a reîntors triumfător în urbea sa. Primul Festival Naţional de Poezie „George Bacovia“, Casa Muzeu, statuia Poetului (atât de controversată în acei ani, celebră azi!) sunt doar câteva din iniţiativele şi împlinirile de atunci. Cu o redacţie tânără, dar pusă pe fapte mari – G. Bălăiţă, Ovidiu Genaru, Ioanid Romanescu, George Genoiu, Mihail Sabin, Sergiu Adam, Vlad Sorianu, Cicerone Cernegură, Constantin Călin, Radu Cârneci (redactor şef) revista şi-a construit o demnă autoritate, faţă de care cenzura locală (şi centrală) era de cele mai multe ori neputincioasă. Da, atunci, noi am fost primii care, dând foarte puţin Cezarului (uneori, mai nimic!), am dăruit cât am putut de mult spiritului nou în cultura românească, hrănindu-l cu faptele noastre! La un an, doi sau trei, după noi, a apărut — dintr-o imperioasă necesitate — acea pleiadă de publicaţii: Cronica, Familia, Astra, Convorbiri literare, Tomis, Orizont, Vatra. Ah, ce uşor se face azi o revistă (bună, rea!) şi ce eforturi a trebuit să depunem atunci spre izbânda unei reviste mari! Da, ce tineri eram!... Doamne, timpul...


Consideraţi că sunteţi dator, în ceea ce aţi creat, unor scriitori clasici? Cui?...



Dar cine-ar îndrăzni să afirme că nu-i dator cuiva? Toţi ne tragem din toţi, chiar dacă fiecare trebuie să fie singur, altfel... Are dreptate Jacques Maritain, iniţiatorul doctrinei personalismului, când  vede în fiecare ins un individ complex care, topindu-i în eul său pe cei dinainte, rămâne puternic numai prin sine. Fără doar şi poate, spiritul nostru este bogat şi frumos şi prin cei pe care-i însumează, dar devine esenţial, unic şi (eventual) etern prin lucrarea-i de-sine-stătătoare. La viaţa mea am parcurs operele a sute de autori; mi-aş înclina, mai curând, genunchii şi fruntea la Marele Tot, care, întrupându-i înaintea întrupării mele, m-a înzestrat cu atâtea taine şi minuni...


Aşa stând lucrurile, înseamnă că şi Léopold Sédar Senghor se numără printre cei iubiţi de dumneavoastră!...


O, da! Mai mult decât mulţi! El ar putea fi printre primii zece, ori printre mai puţinii... Ŕ propos de Senghor: la 9 octombrie 2011 s-au împlinit 105 ani de la naşterea sa;   s-a stins în 2001, la vârsta de 95 de ani!...


O viaţă de mare patriarh!... Cum s-a produs întâlnirea cu poezia sa? Dar cu el ca persoană?


De Senghor mi-a vorbit întâia oară poeta Veronica Porumbacu şi, mi se pare, cam tot atunci şi A.E. Baconsky (cu ambii fiind într-o relaţie amicală). Apoi l-am găsit într-o antologie: Počtes d’expression française, editată de Leon Damas şi, alături de Albert Camus, Richart Wright şi Aimé Cesaire, în revista Presence africaine, recomandată elogios publicului francez de André Gide. De la început, creaţia lui poetică m-a fascinat: o nebănuită lume, de un exotism fără pereche, de o trăire intensă, de o durere şi o speranţă fără de margini mi-a ars ochii sufletului şi ai minţii! Am început să-l traduc: mergea greu, dar nu m-am dat bătut. I-am scris; mi-a răspuns, ne-am scris în continuare, ca nişte prieteni, şi era ditamai preşedintele, primul în istoria Senegalului!...


Prima carte a sa, Jertfe negre, aţi publicat-o la Editura Univers, în 1969...


Da, şi am reeditat-o, într-un volum bibliofil franco-român în 1976, făcându-i-o cadou, în octombrie, acelaşi an, la împlinirea a 70 de ani, eu însumi participând la această festivitate internaţională, unde erau de faţă peste 150 de invitaţi din întreaga lume: oameni politici, de ştiinţă, scriitori, gazetari... A fost extraordinar! O bună parte din tot ce avea esenţial umanitatea la acea oră, spiritul lumii, se afla la Dakar. În 1986 i-am tradus – împreună  cu regretatul Mircea Traian Biju – şi  tipărit o carte de eseuri de filozofia culturii: De la Negritude ŕ la Civilisation de l’Universel, în care sunt dezbătute probleme ca: valoarea spiritualităţii negre în relaţiile cu alte culturi, despre metisajul cultural, negritudine şi francofonie, negritudine şi arabitate etc...


Aş vrea să mai adaug că în 1996, când a împlinit 90 de ani, a fost declarat Cetăţean al Lumii şi a fost sărbătorit pe linie UNESCO la Dakar şi Paris, dar şi în alte capitale. La noi, atunci, Academia Română, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor l-au omagiat printr-o adunare solemnă în Aula Magna la Academie. Tot cu acest prilej, i-am editat la Minerva un volum antologic: Totem. Senghor era un om cu o putere de muncă şi creaţie ieşită din comun, la care adăuga firea-i foarte ordonată, disciplinată, perseverentă. Neobosind, a definitivat şi tipărit magistrala-i carte Elegies majeures şi a reeditat cele cinci volume de eseuri: Liberté I - Liberté V; a fost apoi ales: vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste, preşedinte al Comitetului Internaţional al Francofoniei, preşedinte al Uniunii Internaţionale Latine, preşedinte al Asociaţiei Internaţionale Asturias, preşedinte de onoare al Congresului Mondial al Poeţilor etc. Senghor a fost, de asemenea, membru Honoris Causa a peste 35 de academii şi universităţi (printre care şi cea din Bucureşti, 1976), fiind, în acelaşi timp, singurul străin  ales în Academia Franceză... În 1980, după 20 de ani în suprema magistratură, Senghor s-a retras de la putere glorios şi modest, aşa cum a fost şi a rămas toată viaţa.


Remarc, domnule Radu Cârneci, că, pe lângă poetul de excepţie şi traducătorul de anvergură, sunteţi şi un mare muncitor. Chiar în condiţiile de faţă, dificile pentru literatură şi arte, aţi împlinit câteva cărţi deosebite din literatura universală. Am pe primul raft al bibliotecii, lângă scrierile lui Léopold Sédar Senghor, Cântarea Cântărilor, Florile răului (prima integrală lirică Baudelaire), Profetul lui Kahlil Gibran şi Extazul morţii de Srecko Kosorel, care-mi sunt, în mod deosebit, dragi. Vorbiţi-mi ceva despre marile anto­logii, împlinite după 1989...


Întreaga viaţă literară m-a stăpânit ideea că puterea culturală a unui popor se constituie din creaţia naţională la care se adaugă armonios transpunerile, traducerile, adaptările din cultura universală. În această idee am aşezat în limba română, aşa cum precizai mai sus, opere reprezentative: Florile răului, Profetul, dar şi Elegiile lui Yorick, alături de Poezia pădurii şi Cinegetica, Antologia sonetului românesc, dar şi Mari Poeţi ai Iubirii din lirica universală, precum şi Arborele memoriei (cuprinzând poeţii de limbă română din Israel) etc.


Domnule Radu Cârneci, sunteţi un om împlinit, creaţia dumneavoastră este preţuită pe drept, iar contribuţia la îmbogăţirea culturii româneşti cu valori de vârf ale literaturii universale este de invidiat; cum vedeţi soarta şi rolul spiritualităţii la noi şi în lume?


Fiind numai parţial de acord cu prezicerea lui Malraux pri­vind religiozitatea secolului XXI, am credinţa că timpul care vine, deşi zbuciumat, va fi, într-un final îndelung, cel al unei societăţi ce se va înnobila prin cultură şi educaţie, un timp al armonizării şi toleranţei societăţii umane, un timp când rasele şi credinţele îşi vor da mâna respectându-se. Literatura şi celelalte arte vor avea, fără îndoială, un rol de primă însemnătate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul