Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mircea Ivănescu - calea spre Sibiu

        Cornel Ungureanu

Poate că, înainte de a discuta despre poezia lui Mircea Ivănescu, n-ar fi rău să numim două repere: primul ar fi al fratelui, Emil Ivănescu, care s-a sinucis la 22 de ani, în 1943, când Mircea Ivănescu avea 12 ani. Traversa o adolescenţă pe care abandonul fratelui, tânăr înzestrat cu toate harurile, nu putea să nu o marcheze. S-a vorbit destul despre plecarea sau despre alegerea lui Emil Ivănescu şi nu erau nesemnificative ritualurile plecării. Ritualuri care şi-au avut notorietatea, ecourile, interpretările lor. Şi, fără îndoială, îşi vor avea ecourile lor şi paginile postume ale unui scriitor atins de aripa geniului.


Mircea Ivănescu a fost şi este, înainte de toate, un traducător de performanţă. I-a tradus pe Joyce, Faulkner, Musil, Broch, Nietzsche, Kierkegaard, Kafka. Fiecare dintre aceştia numeşte, într-un fel, condiţia umană. Numeşte „modificarea”, statutul de mutant al fiinţei umane „după 2.000 de ani”. Cum îi transferi, pe fiecare dintre aceştia, în limba română? Poate limba română să repete discursul lui Joyce? Sau al lui Faulkner? Traducerea este o operaţiune de creaţie, dar şi una de penitenţă. De regăsire a umilinţei necesare.


Anii şaizeci sunt, pentru scrisul românesc, ai triumfurilor poetice. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru sunt tinerii zei ai literaturii. Triumfă. Dar numai ei? Scriitorii care, odinioară, pe vremea plecării lui Emil Ivănescu, se întorc şi sunt primiţi cu aplauze. Sunt marile personaje ale spectacolului poetic. Dar Mircea Ivănescu?


Întâi, îşi transcrie „operaţiunile”, „muncile” de odini-­­ oară: „Trebuie alese vorbele cu grijă/ vorbele lasă urme - îţi aminteşti/ mai târziu de ele — aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,/ trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor/ să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele/ să însemne ceva — ceva ce nu se mai aşază/ deloc peste ce ştii tu cu adevărat/ că e în tine — că simţi” (Vorbe, vorbe, vorbe). Sau un Joc livresc: „Lumină de august — ce titlu frumos/ (dar ea nici nu a citit cartea). În august/ eu ştiu că lumina e spre seară ca un clopot/ deco­lorat cu un gust de ierburi şi de mentă,/ îţi arde în fundul grădinii. În lumina/ aceasta să încercăm mai târziu s-o descriem -/ şi să-i dăm să citească şi ei? O, dar aşa/ am mai scris de atâtea ori, mereu despre alte/ fiinţe — vorbele acestea au fost mereu amintiri/ despre lumina de seară, despre fulgii tăcuţi/ de zăpadă...”.


Intrăm, încet, încet, în paradigma lui „a nu fi” — aceea a reducţiilor... fericite. A trăi altfel — în altă lume decât a Cărţii. Monologul, discursul la persoana întâi îşi descoperă marele personaj: mopete. Ca şi celelalte nume ale fabulei literare, nici acesta n-are nevoie de majuscule. E mic. E într-o lume în care nu se întâmplă nimic. Seria mopeteiana (antiepopeea mopeteiana?) e inaugurată de mopete în atmosfera lăuntrică. Iar versurile inaugurale sunt: „mopete s-a instalat într-o seară comod/ la marginea focului, să-şi citească gazeta”. E linişte ca-n universul lui Alecsandri: arde focul. Doar că mopete e în aşteptare: „îl aşteptase în seara aceea pe marele/ lui prieten — dar nu venise. asupra/ întregei scene era o linişte binefăcătoare,/ nivelul lichidului în sticlă scădea cu câte o palmă liniştitoare”. Marele prieten nu venise, mopete bea singur. Există o ieşire „în joacă” dintre cele ale lumii culturale/literare. Natura ludică a scrisului ivănescian a mai fost subliniată, aşezarea în paradigma lui „a nu fi”, parcă mai rar. Dar  nu foarte rar. Scrie, de pildă, Dan Cristea: „Obiecte mentale, amintirile sunt fără substanţă, sunt doar imagini fără viaţă simboluri pentru ceea ce a fost odată. Acest altădată se oglindeşte în timpul-oglindă al amintirii, dar fără profunzime”. Şi, mai departe: „O egală îndepărtare de existenţă, de realitate, o expune închipuirea... Esenţa închipuirii e tocmai despărţirea, separarea de actele vieţii. Poetul ţine, însă, în ace­eaşi mână, balanţa valorizării şi a devalorizării, căci închipuirea reprezintă, cu toate acestea, o forţă”.


A îndepărta, îndepărtare domină evenimentele antiepopeii ivănesciene. Despre învăţarea uitării este un poem pe care l-aş transcrie, evident, lângă altele: „dacă ar fi cu putinţă uitarea — să le pierzi/ pentru totdeuna clipele acelea care urcă spre tine/ ca-n visele rele din care nu te poţi deştepta,/ cu picioare multe, subţiri (ca ale lui gregor)/ să nu mai fie - ca şi cum ai deschis ochii şi e ziuă, şi soare,/ şi cuvântul acesta simplu, puritate, să capete trup,/ ca o statuă veche, să-i dai înconjur,/ privindu-l, şi lumina peste marmura lină, veche,/ să fie desăvârşită — dacă ar fi cu putinţă/ simplitatea...”.


Învăţarea uitării înseamnă recuperarea acelor imagini poetice de demult, iniţiale, regăsirea alfabetului poetic? Am încercat mai demult, şi nu-i rău să încercăm şi acum, o comparaţie cu literatura lui Livius Ciocârlie. La începutul anilor şaptezeci, Livius Ciocârlie era un eminent teoretician, autorul unor cărţi de teorie/istorie literară de prestigiu care au creat discipoli. Era, în felul lui, un „traducător”. Pe urmă, Livius Ciocârlie a devenit autor de jurnale. A revenit la dia­lectul care poate să-l exprime mai bine. Intervalele eseistice (consacrate, de pildă, lui Cioran) nu făceau altceva decât să sublinieze abandonul. Dacă aş observa că Mircea Ivănescu se refugiază la Sibiu, un centru al Europei Centrale, aş putea să prelungesc comparaţia. Scria Livius Ciocârlie:


„Există corespondenţă între Viena crepusculară şi noi, luaţi în toatalitate. Claudio Magris spune despre vienezii epocii că nu erau la locul lor în istorie şi nu se simţeau bine decât dincoace sau dincolo de ea... La fel noi... Retragerea noastră în văile munţilor are o conotaţie  simbolică. Dospim într-un loc protejat, matern, de unde uneori ne înălţăm, tot anistoric, pe culmi. Însă crepusculul nostru  nefiind natural, ci provocat de istorie, păstrăm tinereţe şi speranţă, după cum şi pentru că modelul nostru arhaic nu include moartea ca pe un capăt, noi nu gândim decât sporadic sfârşitul unei lumi. O face Caragiale, în interpretarea noastră de azi, o face Cioran, o face basmul Tinereţe fără bătrâneţe, un basm atipic unde, în locul atemporalităţii şi mitului, sunt prefigurate intimitatea şi timpul corupător. Altfel, preferăm echilibrul, măsura şi iluzia. Deşi avem condiţii apropiate de ale imperiului la sfârşitul lui, ne place să ne credem învingători. Istoria, spune Jean Clair, este întotdeuna a învingătorilor. Viena de la 1900 e atât de disperat adevărată pentru că, ştiind că istoria a părăsit-o, gândeşte despre ceea ce vine după istorie: despre sfârşit. O facem deci şi noi din când în când. De ce trag clopotele, Mitică? Există în film, dincolo de apocalips, un fel de nepăsare...”.  Şi, în ceea ce-l priveşte pe Cioran: „Ceea ce ne atribuie Cioran este indiferenţa. Pe rând: inerţie, încetineală, somnolenţă. Ce n-a recunoscut Cioran e creativitatea indiferenţei... deşi propria lui frivolitate e altceva?”.


Pentru Mircea Ivănescu, Sibiul e Centrul care dă vitalitate imaginarului. E, acolo, în preajma lui gregor. Poate să scrie (alte) cărţi împreună cu Rodica Braga sau Iustin Panţa. O remarcabilă ediţie a poeziilor sale e realizată de Ioan Radu Văcărescu. Oraşul îi prelungeşte, cu graţie, un program mai vechi. Dar într-o Europă Centrală „învietoare”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul