Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prin hruba de dimineață

        Viorica Răduță

(fragment de roman)



După moartea lui Sami, Palaghia stătea mereu la fereastră dar lătratul era înăuntru, îl auzeai şi în somn, Uite cum vine câinele ăsta din ceaţă! Nu credeam că se va întoarce după două săptămâni. Şi doamna Palaghia mă apasă de pe canapeaua de deasupra, gândi Orica. Cică visează un câmp de oase, luptă cu bărbatul dintâi peste al doilea. Vecina spune că visul nu se duce, doamnă, îl mai viseze o dată. Tot în acelaşi loc, o fi aşteptat-o! Femeia în capot vişiniu închide uşa, întoarce cheia de două ori în broască. Teiul se uita de afară la ea. Te uiţi şi tu.


Palaghia Doamna se miră de toamna asta ploioasă, Ar trebui să-l tăiem. Din balcon vocea îi sună ascuţit până în octombrie când pleacă la băiatul ei, în California. Apoi se face o tăcere care tot Palaghia este fiindcă la fereastră trandafirul japonez dă flori putrede, aşteaptă să se întoarcă femeia de dincolo de apă, cu ochii direct în teiul jupuit.
Nu mai gândeşti la Palaghia, doar Dimitrie stă cu privirea în altă parte, aşezându-şi aparatul mai bine după ureche.
— Nu poţi schimba gândurile?
— Nu.
— Şi de asta vrei să mi le trimiţi!?
O privea aşa, în zilele care aveau să vină fără nicio veste.
— Am să le pun într-un folder.
— Mai bine, odată cu visele vin şi amintirile.
— Amintirile nu. 
Ziua a doua era luni şi gândul nu pleca dintre geamuri. Apartamentul se face o hrubă şi visul se rupe. Orica aprinde lumina, se uită la ceas, mai poate sta 30 de minute în pat.
 Când l-a văzut pe Dimitrie dealurile dintre sud şi nord au fost pătrunse de câteva tuneluri, trenul pufăia fără să se mişte din ochii oamenilor şi din casele cu ferestrele moarte. Mai târziu, în sala festivă cei de la tribună aveau florile veştejite la mijloc, afişul de dedesubt nu se vedea decât pe jumătate. De aceea vocea amfitrionului nu avea decât o depărtare, nu auzea decât plasticul de la ureche un fâşâit surd. Ca un gând. Orica ar fi trebuit să-şi dea seama de atunci că Dimitrie este fals, Dealurile rămân pentru totdeauna în urmă, n-o să-l mai văd. Verdele de la fereastra muzeului cu sala arhiplină făcuse un cearcăn cu străzile din jur. Nu aveai loc să parchezi, trebuia să te roteşti de câteva ori prin umbra platanilor ca să ai liber. Când, la plecare, Dimitrie a deschis uşa taxiului, fluturând un timp braţul din spatele maşinii, ea însăşi s-a uitat departe. Foşnetul din microfon s-a dus şi el pe bulevard până la gangul care ascundea hotelul, câteva rufe şi etajul unei edituri îngropate. Somnul se înveleşte cu sunetul de atunci, din ce în ce mai strident. Am să-l visez din nou, se întreabă Orica. Dar duminicile au venit una după alta şi cu ele gândurile s-au rărit tot mai mult, plasticul nu mai voia să răspundă. Tocmai atunci paltinii stăteau pe cer, iar pajiştea din faţa bisericii fusese săpată, Asta e istorie, îşi aminti. Orica s-a oprit să se uite în groapă. Când se mai uită o dată, paltinii dispăruseră aşa că se uită mai încolo. Ceva îi schimba gândurile. Ţine în el pustiul, asta face, gândi. Dar Dimitrie nu mai era decât un gând lepădat.


Totuşi, se trezea, uneori, aşteptându-l. Ai venit şi cu visele? Îi luat seara de pe sâni, ea se plimba ca atunci pe Bulevardul Castanilor, Uite, seara alunecă spre mo­nument. Câteva taxiuri o prind din urmă. Degetele caută o senzaţie de pielea netedă, O culoare! Ai vise între picioare, auzi de data asta. Şi săltă capul să vadă pe fereastră dar oglinda din perete era ca o apă în somn. Îşi pune gândurile în oglindă? Ce face, se întrebă acolo, în somn, cu umbra care atârna, Dumnezeule! De când în ea nu mai era duminică, nu mai era era zi, doar în vis mai trece de sălcii, o ia pe sub tauri, cu Dimitrie întrebând Unde sunt!? 


Alarma ceasului o trezi şi în douăzeci de minute iese din bloc, trece de Galerii, cu manechinele mişcându-se în vitrina de la etaj, se uită la trupul florăresei, lăţită de ploaie. Afişele din intrând au stat să se uite, gândul lui Dimitrie umbla deja înăuntru, Nu am venit să discutăm despre mine, i-a spus. Orica s-a oprit. Nu vezi că dimineaţa asta nu mai trece? Păşi mai departe. Seara nu taie din sticla Petromului cum face dimineaţa şi Orica se dă înapoi să privească blocurile turn cum se fac bucăţi şi se refac după cum vine sticla  pe locul lor. Întârzii, îşi spune în cupola de vizavi. Ţăndările cad pe trotuar, măturătorii le pun repede în căruciorul pe lângă bordură, Au lăsat biserica goală! Ca pe un drac, Doamne iartă-mă! Că până se face toată împrejur stau cerşetorii în ea. Sub sabia statuii, pe scările intacte, îşi dau unul altuia paharul de plastic cu băutură, Mă, nu mai vorbi aiurea, Lasă că aşa spune lumea, Ce spune lumea e una, ce face Dumnezeu e alta. Omul cu gluga trasă peste burniţa rece se mai uită o dată la jumătatea de cupolă cu schela pe ea. Şi se închină la golul dinăuntru. E rece, îţi vine să mai pui o ţoală pe tine.


Orica trece platoul din spatele Palatului Sindicatelor, plin de maşini, una dă să se întoarcă şi ţipătul o ia pe stradă, în jos. Femeia aruncată peste chepengul de canalizare nu spune nimic, stă întoarsă a naibii, cu sângele alături. Ţipătul ţine elevii de la Liceul Cuza pe trotuar deşi nu mai este acolo. Cum s-a întâmplat? În balta de sânge, unul de la salvare întorcea femeia, poliţistul se dăduse înapoi, E bine? Da, sacoul şi bluza sunt ca noi. Doar o brazdă de carne căzuse peste frunte, E moartă! Şi în sunetul maşinilor care soseau dinspre Fisc elevii au trecut strada, se mai uitau în urmă dar femeia nu mai mişca, E şi un radar la colţ! Nu avea viteză, bă, abia pornise, ce să facă dacă s-a împiedicat? Nu avea cum s-o vadă, mai spune un tânăr instalat în carnea albă, I-auzi la Miki! A lovit-o cu spatele! Nu se vede în oglindă, mi-a spus tata, are tot un jeep, e înalt la spate. Şi Orica s-a mai uitat o dată în urmă, Ce înseamnă şi întâmplarea!


Grăbindu-se, aude cum cineva scoate plasticul de pe manechinele care înconjoară etajul I al Galeriilor. Manechinele se opresc în geam, cu trupurile direct în masa de nuntă. Era un coşciug în vitrina de dincolo. Se uită cu trupurile, îşi spune Orica. 


Ajunge în cancelarie în vreo cinci minute. E bine, doar că întârziase, profesorii plecaseră la ore, luă catalogul, are clasa la parter, tăbliţa 12. Abia intrata în clasă Am văzut un accident, colţ cu Papagalii, Cine era? O femeie. Dumitru Irina se uită la ea într-un fel, Ce e cu fata asta, nici nu mai învaţă!? Ea o întreabă Cum arăta, doamnă profesoară? Bine, cu părul tuns scurt, şaten. Dar lasă acum, spune Orica. Totuşi continuă, fără să se uite la ultima bancă, Era o femeie chiar bine, la vreo 40 de ani. După zece minute, un plâns liniştit iese din trupul fetei, o ia printre bănci, numai că nu ea plânge, Mama, spune. Au dat telefon. Privea lung dungile din fereastră. Jaluzelele astea verticale, gândi Orica, nu-s bune de nimic. Dumitru Irina pleca din banca ei, la alt liceu nu avea să mai primească telefon de acasă. Venea din când în când în clasa de la Cuza şi nimeni n-a îndrăznit s-o oprească. Alex a spus că e o fantomă, că aşa o să rămână, dar Dumitru Irina poartă uniforma Liceului Caragiale, Îmi e dor. Alex spune Că e de ajuns să întoarcă o dată capul şi nu mai există, doamnă profesoară. Şi fereastra îi umblă prin mânecile largi. Nimeni nu o contrazice, umbra trece prin fereastră în curtea cu pomii tăiaţi anul trecut. Dă soarele acum! Nu se poate obişnui, doamnă profesoară. Orica îşi simte ziua în gât, Mai am două ore, ceaţa acoperă clădirile până la Fisc. Ca să vezi, geamurile lui înalte par o ceaţă mai deasă. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul