Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Iele și zāne, licantropi și alți vampiri

        Horia Gārbea

Liviu Radu, Lumea lui Waldemar,
Editura Tritonic, roman


„Liviu Radu este printre puţinii scriitori romāni (...) care ar fi făcut carieră pe continentul nord-american. Ar fi fost nominalizat la marile premii ale genului şi ar fi cīştigat an de an cel puţin cīte un Hugo, Nebula sau Locus. Ar fi fost invitat de onoare la orice convenţie locală sau internaţională şi nu­mele său ar fi intrat īn toate dicţionarele literare şi de gen.”


Această caracterizare, pe cīt de succintă, pe atīt de exactă, īi aparţine lui Costi Gur­gu, el īnsuşi autor de SF&F, emigrat chiar pe continentul nord-american. Liviu Radu (născut īn 1948 la Bucureşti, automatician) este un monument. Dar noi, din păcate, nu ne preţuim monumentele, ba le şi demolăm pe faţă sau pe şest. Literatura romānă SF&F are autori excelenţi care, vorba lui Costi Gurgu, au doar handicapul limbii şi al pieţei noastre sărmane. Waldemar al lui Liviu Radu a stat īn sertarele sistemului editorial romānesc 10 ani (1995-2005), īn loc să īl ducă pe autor īn topul vīnzărilor. Iar de capodopera sa Constanţa 1919 puţini au auzit chiar īn lumea literară care snobează aiurea literatura SF&F, acordīnd mai multe galoane cīte unui poet meteoric, menit dispariţiei după un sezon. Liviu Radu este şi un precursor al literaturii Fantasy la noi. Tetralogia sa despre Waldemar, adunată īntr-un volum de peste 600 de pagini la Tritonic, cuprinde romanele anterioare: Waldemar, Blocul cāş, O după-amiază cu bere şi zāne (s-a plimbat īn 2010 pe la toate juriile, eu īncercīnd din răsputeri să īl premiez şi eşuīnd din... lipsa premiilor de gen, altă tīmpenie a sistemului nostru literar, s-a ales doar cu o nominalizare la USR) şi un roman inedit: Vānzoleli nocturne.


Liviu Radu şi-a pus problema, īncă īn 1995, fiind şi un reputat traducător din engleză, aducīnd īn romānă peste 40 de volume de Asimov şi alţi „grei” ai SF-ului, a creării unor romane F autohtone, cu miză pe folclorul nostru. Acest lucru mă preocupă şi pe mine şi de aceea, fireşte, nici romanul meu Făt-Frumos din Lună nu are editor. Va zăcea şi el 10 ani? Posibil.


Waldemar e un personaj real, cu păcate şi calităţi, din zilele noastre, dar care, montaniard fiind, are norocul să fie răpit, sus la munte, la izvor, de iele. De-aici, se deschid numeroase posibilităţi şi acţiuni antrenante, pline de suspans, dar şi de umor. Liviu Radu nu are numai talent şi o puternică, dar bine strunită imaginaţie. El are, īn primul rīnd, o inteligenţ㠄brici”, pe care o utilizează cu succes īn decuparea intrigilor, a personajelor şi īn urmărirea oricărei idei ofertante pīnă la limitele ei, construind ingenioase paradoxuri narative. 


Nu am intenţia să rezum patru romane īn cīteva rīnduri. Pot doar să remarc reuşita literară a lui Liviu Radu pus, īn sfīrşit, oarecum īntr-o lumină mai puternică de apariţia lui Waldemar. Nu uit, īnsă, că toate calităţile mai sus enumerate le etalează autorul şi īn proza scurtă, cīteva dintre acestea fiind modele canonice ale genului SF&F. Va veni curīnd topirea genului acestuia īn main-stream, şi semne sīnt cu droaia şi la noi. E un proces la care punem umărul destui şi ar trebui s-o facem mai hotărīt. Atunci, autori ca Liviu Radu, īn primul rīnd, dar şi Cristian Mihail Teodorescu, Dănuţ Ungureanu şi mulţi alţii īşi vor avea locul īn raftul de onoare al prozei. Care una este şi pentru judecata căreia nu există trimiteri īn boxe marginale, ci doar dou㠄temniţi” inegal de largi: cea a cărţilor bune şi cealaltă, cea mare.


Oliviu Crāznic, ...și la sfārșit a mai rămas coșmarul,
Editura Vremea, roman


Am parcurs şi eu, ca mulţi cititori en­tuziaşti care l-au votat īntr-o veselie la un sondaj de opinie despre cel mai bun roman al verii trecute (2010), romanul gotic cu vampiri şi „nosferaţi” al lui Oliviu Crāznic. Am constatat că e bine scris, desigur, asta nu se poate nega. Eu īl iau, pīnă la un punct, ca pe o parodie a genului. Lucrul acesta nu e, din păcate, sigur şi aş prefera să cred că īn această nesiguranţă este doar un nou truc al autorului. Un naiv īl poate lua īn sine, eventual se va īngrozi, altul va recunoşte īnsă clişeele genului. Cumva şi Numele trandafirului e un roman parodic la un nivel foarte subtil şi īnalt. Mie mi se pare că şi secţiunea finală (ce putea totuşi lipsi), īn care autorul ne dă exemple „reale” de licantropii, vampirisme etc., pune partea de epocă īntr-o lumină parodică. Mai mult, aşa cum ziceam, sper că asta a dorit şi nu se ia īn serios. Oricum, asta a ieşit, eu m-am distrat destul de bine. Cam aglomerate sīnt, mai ales spre final, cīnd devin de-a dreptul obositoare — tot semn de parodie —, „fenomenele” sinistre. E de văzut prin comparaţie ce face Doina Ruşti cu un singur duh (Zogru), respectiv, cu o singură stafie (Fantoma din moară). Ţine un roman cu fiecare dintre ele. Oricum, mi se pare că debutul lui Oliviu Crāsnic e de bine. Ce nu am apreciat: titlul complicat şi numele autorului. Acum e prea tīrziu pentru un pseudonim. Ceea ce am preţuit este, īn primul rīnd, curajul noutăţii: să te apuci īn ziua de azi de un roman de această factură, mai ales īntr-un peisaj literar ca al nostru, care cotează mai bine realismul jegos, e o īndrăzneală ce nu poate fi ignorată. Desigur, fără talent, această īncercare īn sine nu īnseamnă mai nimic. Dar prozatorul īl are. El şi editura urmăresc un anumit efect asupra publicului cu supratitlul Horror, dar pentru un cititor lipsit de naivitate literară contează mai mult abilitatea conducerii acţiunii şi stilul, ca şi umorul conţinut. Personajele romanului sīnt nobile. Naratorul e cavalerul Arthur de Seregens, invitat la Castelul Ultimelor Turnuri la nunta unei marchize cu un cavaler austriac. Apare şi un inchizitor acolo, apar şi nişte străini misterioşi, unul fiind chiar mirele, şi acţiunea, cam lungă totuşi şi, la un moment dat, cam īncīlcită, se desfăşoară alert, fără a īncetini la curbe. E păcat că realitatea istorică, detaliile de epocă nu sīnt prezentate mai pregnant, īnsăşi situarea īn timp a acţiunii rămīne incertă, probabil pe la sfīrşitul secolului al XVII-lea. Dar prozatorul n-a avut timp să se documenteze şi s-a preocupat de rezolvarea complexei intrigi şi de cumulul de orori. Tocmai aceste hecatombe, īn care e de mirare că supravieţuitorii īşi mai păstrează mintea īntreagă sub atacul forţelor malefice, accentuează aerul parodic. Dacă s-ar ecraniza, acest roman ar conduce sigur la o comedie horror.


E de salutat ideea lui Oliviu Crāznic şi realizarea sa. Aştept acum, īnsă, de la el un roman de cu totul altă factură ca să mă conving că ştie ce face. Acesta ar putea fi un roman realist şi grav sau unul decis burlesc. Īn orice caz, īncă o aventur㠄gotic㔠ambiguă nu mai e de dorit. Pentru că, dacă romancierul e talentat, cum sper, drumul valorificării harului său e altul.


Gheorge Mecu, Viața petrecută īn timp,
Editura Arvin Press, biografie


Scriitorul Gheorge Mecu, profesor universitar la ASE şi scriitor, pe numele complet Gheorghe Ion Mecu-Gorj, va īmplini īn aprilie 70 de ani. Prilej pentru un volum biografic (prefaţă de Mariana Criş) care rememorează principalele etape ale existenţei şi carierei ştiinţifice şi literare a profesorului, originar din Baia de Fier — Gorj. Mai mult decīt o simplă biografie, volumul cuprinde şi reflecţiile autorului, atīt īn domeniul său de specialitate, marketingul turismului, cīt şi despre viaţă, īn general, şi despre meseria de profesor căreia i s-a dedicat cu pasiune. Īn ultima vreme, profesorul Mecu a publicat mai mult cărţi de poezie decīt ştiinţifice şi īşi va deschide curīnd o editură proprie. Īn pragul „schimbării de prefix”, Gheorghe Mecu a rămas acelaşi ins vivace, neobosit, īn continuă edificare de noi iniţiative īn turism, īnvăţămīnt, cultură. Chiar dacă, după legea nouă a īnvăţămīntului, nu va mai fi decan, facultatea pierzīnd astfel, regretabil, un om cu mare experienţă (noroc că a format specialişti pe care-i lasă īn urmă), e cert că autorul va mai īnregistra succese profesionale, aşa īncīt aştept de pe acum ediţia revăzută, de peste 10 ani, a biografiei sale.


Dmitri Miticov, Numele meu e Dmitri,
Editura Paralela 45, poezie


Misterios personaj acest Dmitri Miticov! Căutarea pe internet ne dez­văluie un onorabil cercetător īn domeniul chimiei, doctorand de la Chişinău premiat de Academia Republicii Moldova. De pe coperta a patra a volumului al doilea al său aflăm că autorul (pe numele real Robert Mīndroiu) e matematician, absolvent la Braşov, născut īn 1980 la Tīrgovişte, unde a făcut şi liceul. Debutul s-a produs la Vinea, īn 2006, sub numele real, cu poeme aspre, viguroase. Nicio legătură aparentă cu Basarabia, deci nici cu ipostaza lui de copil trans-prutean din Dubăsari, cu mamă Tatiana şi frate Andrusha. Relaţia reală a autorului cu purtătorul pseudonimului său şi cu eul liric narator, ca să zic aşa, pentru că, deşi sīnt lirice, textele au forma exterioară a prozei, rămīne obscură. Dar, mă rog, textele sīnt texte şi trebuie luate ca atare. Īnsuşi invocatul internet rămīne tăcut la interogare, pentru că Dmitri nu există ca persoană, ci numai ca personaj. Ca īn Numele meu fie Gantenbein! de Max Frisch, Robert īşi ia, iac-aşa, numele de Dmitri şi o biografie fictivă de copil din Dubăsari. De ce face asta? Putem bănui dacă ne amintim versurile lui Virgil Mazilescu: „mi-am uitat casa şi numele, e obositor să-ţi ţii minte numele pe de rost”. Şi-apoi, ne spune subtextual autorul, o identitate cu ce e mai bună sau mai rea decīt alta, căci nu identitatea contează, ci răspunsul la īntrebarea „de ce fierbe copilul īn mămăligă”? Sau, eventual, la aceea dac㠄pelicanul sau babiţa?”. Trimiterea la Urmuz nu e prea semnificativă, dar cea la Aglaja Veterany — da. Ceea ce este de remarcat şi de elogiat la Dmitri, sau cum l-o fi chemīnd, este o īncordare extremă a simţurilor şi a scriiturii. El e un mic Cristi din „Familia Popescu”, un Cristi mai cinic, mai matur, dar la fel de īncordat sub aparenţa jucăuşă şi la fel de dispus să se joace cu moartea cum ar face-o cu orice jucărie. „Viaţa poate īncepe de la numele Dmitri scris cu creionul chimic sub fotografia unui copil īn pantalonaşi scurţi rezemat de un scaun īn care mama lui, īnmuiată de soare, zīmbeşte.” Personaje familiare, dar neliniştitoare īl īnconjoară pe Dmitri. Totul e ca īntr-o halucinaţie. Misterios personaj acest Dmitri... Nu prea ştii de unde să-l apuci. Crispat, dispus să observe fapte banale īntr-un chip care le face bizare, Dmitri rămīne tainic. Greu de īnţeles şi de evaluat. Să-l mai vedem... ai zice. Dar, dacă totul s-ar limpezi, ar mai fi el, oare, Dmitri?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul