Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Gelu Negrea


Regele solomon era român!



• După şocul Herta Müller din urmă cu patru luni, Ateneul Român a găzduit recent, în compensaţie, şocul Adam Michnik, comparabil ca impact, dar de sens contrar. Vehemenţa anticomunistă neiertătoare a nobelistei germano-române a primit – peste timp şi mode/ uvedenrode – replica pacifist-creştinească a celebrului disident polonez care a pledat din nou pentru depăşirea resentimentelor politice, închiderea rănilor istorice provocate de comunism, abandonarea condamnării unor categorii sociale, iertarea păcatelor, terapia prin uitare etc.


Personal, sunt de părere că punctul de vedere al lui Michnik este mai raţional şi mai constructiv, oferind şansa repoziţionării celor care au traversat experimentul roşu dinspre inclementul „priveşte înapoi cu mânie” către eliberatorul „priveşte înainte cu speranţă”.


Dar altceva mi se pare demn de semnalat apropo de cele două conferinţe or­ga­nizate la Ateneu: reacţia cvasiidentică a publicului bucureştean care a părut la fel de convins de justeţea atitudinii ambilor protagonişti-invitaţi, alăturându-li-se cu acelaşi entuziasm aprobativ şi părând a le da dreptate în egală măsură. Ceea ce nu poate conduce decât la concluzia reconfortantă că biblicul rege Solomon era un român avant la lettre!...


• Zilele trecute s-au împlinit 155 de ani de la încheierea, în Principatele Române, a procesului legislativ soldat cu dezrobirea totală a foştilor ţigani, actualmente romi. Momentul a fost marcat, prin ucaz domnesc, pe 8/20 februarie 1856 în Muntenia, după ce, cu două luni mai devreme, pe 10/22 decembrie 1855, el fusese deja consfinţit în Moldova.


În legătură cu evenimentul în cauză, eu am o nedumerire istorică: cum dracului, Doamne iartă-mă, a fost posibil ca o etnie care şi-a dobândit libertatea după aproape 500 de ani de sclavie (primele atestări documentare despre existenţa pe aceste meleaguri a unor sălaşe de robi ţigani datează din 1385) să acumuleze, prin reprezentanţii ei cei mai proeminenţi, averi fabuloase într-un timp atât de scurt? Cum au ajuns domnii romi, pe parcursul a numai 3-5 generaţii, de la zero tăiat la aur cu nemiluita, palate, bijuterii şi maşini de lux fără număr, fără număr în condiţiile în care şi asupră-le s-a abătut, câteva decenii bune, tăvălugul egalitarismului socialist? Explicaţia că, lovite în tarele capului de stihia retrocedărilor, autorităţile post-decembriste au procedat la restituirea aurului confiscat de comunişti nu ţine, fiindcă eu tocmai asta nu-nţeleg: de unde aveau ei acel aur, transformat, în zilele noastre, în turnuleţe, merţanuri, valută şi curţi regale, ba chiar imperiale cu coroane şi topuzuri ca-n filmele de epocă? S-a calculat vreodată cam ce procent din averea României se află înmagazinat prin cartierele orientale din zona Alexandria, din Sibiu, Strehaia şi altele asemenea? Care a fost, m-am tot întrebat, reţeta miraculoasă care a stat în spatele acestui boom economic fără precedent în draga de lume?


Dacă vreun binevoitor încearcă să mă convingă că sursa îmbogăţirii trebuie căutată în aria preocupărilor tradiţionale ale bruneţilor noştri compatrioţi – spoit tingiri, ghicit în ghioc, făurirea de linguri, cerşit sau concertat (vocal sau instrumental) la nunţi, botezuri şi alte paranghelii naţionale – mă dau bătut şi recunosc sincer că până aici nu m-a dus mintea. N-am putea încerca soluţia romă şi pentru ieşirea din criza asta din care guvernanţii ne-au mai extras până acum de vreo câteva ori, iar noi nici n-am observat?!
• Pusă în situaţia inconfortabilă de a relata câte ceva despre întâlnirea cosmonautului Dumitru Prunariu cu elevii unui liceu bucureştean, o reporteriţă de la Radio România Actualităţi a oferit luni la prânz, pe post, în auzul tuturor, dovada imbatabilă că n-a înţeles nimic din dialogul oaspetelui cu gazdele sale, berbanta şi zglobia prevăzută cu microfon la purtător fiind incapabilă să detalieze, cu un minimum de coerenţă şi acurateţe, despre ce naiba vorbiseră ei pe-acolo.


Pe mine, unul, întâmplarea nu mă miră, fiindcă mi s-a urât de când tot bombăn prin acest colţ de revistă despre calitatea profesională deplorabilă a gazetarilor şi gazetăriei autohtone. Tot ce-mi pot reproşa este excesul de optimism în eva­luarea nivelului de instrucţie şcolară al împricinaţilor: eu credeam, totuşi, că şi-au terminat liceul pe bune...


• Anumite probleme de ordin personal m-au obligat, în ultimul timp, să călătoresc mult cu trenul. Vă asigur că este o experienţă pitorească şi interesantă, la capătul căreia părerea despre transportul în comun din Capitală se ameliorează sensibil. Dar nu despre uşi blocate, WC-uri apocaliptice, robinete fără apă şi orare utopice vreau să scriu acum, ci despre cât de complicate pot deveni lucrurile simple dacă eşti un pic atent şi nu le laşi de capul lor.


În rapidul 1692 Timişoara-Bucureşti Nord am văzut, de exemplu, vineri, 18 februarie, anno Domini 2011, cum, dintre cei circa 100 de călători care nimeriseră într-un bow-vagon, doar opt erau aşezaţi cu faţa pe direcţia de mers, ceilalţi 92 fiind siliţi să se deplaseze cu spatele. Vă daţi, desigur, seama că nu s-a născut încă un constructor de vagoane atât de idiot încât să proiecteze o asemenea bizarerie tehnică; pur şi simplu, ceferiştii noştri aşezaseră vagonul în garnitură viceversa!


 Puteţi spune că nu e un capăt de ţară: în definitiv, de vreme ce, până la urmă, tot ajungi la destinaţie nu mai contează dacă o faci mergând cu faţa, cu spatele ori în dungă. Vă răspund: ba, contează! Dacă nu mă credeţi, încercaţi să cumpăraţi un bilet de călătorie C.F.R. etalându-vă sub ochii casieriţei partea dorsală a anatomiei şi pe urmă mai vorbim...


• Se apropie cu paşi mari şi ameninţători ziua adoptării noului cod al muncii. După o practică devenită deja obicei, Guvernul intenţionează să treacă şi acest act normativ pe lângă Parlament – respectiv , prin asumarea răspunderii.


Ei bine, dragi compatrioţi, abia acum veţi afla dumneavoastră cum devine treaba cu capitalismul şi binefacerile lui din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept al angajatului de a nu mai avea nici un drept vizavi de bunul plac al angajatorului!


• Arestarea lui Bercea Mondialu pune familia prezidenţială într-o situaţie gingaşă. Dacă aş fi în locul lui Traian Băsescu, i-aş demite instant pe şefii numeroaselor servicii secrete care, oricum,  se calcă inutil pe bombeuri prin această ţară numită România. De ce? Pentru că era datoria lor să ştie cam ce învârteşte prin Slatina şi împrejurimi respectivul interlop şi să-l informeze pe Preşedinte în consecinţă. Eventual, să-l tragă discret de mânecă pe Mircea Băsescu, explicându-i cu cuvintele lor că postura de frate prezidenţial îi conferă mai multe obligaţii decât drepturi. Nu doar în medicină e mai uşor să previi decât să repari...


• În ultimul timp, pe piaţa românească a construcţiei de autostrăzi a apărut un nou jucător: China. În pofida realizării unor obiective de profil care au uimit lumea, a preţurilor mai mult decât convenabile şi a garanţiilor pe termen lung practicate de asiatici, aş putea paria că ofertele lor vor fi tratate cu refuz de autorităţile băştinaşe. Păi, cine-ar fi nebunul care să se încurce cu antreprenori provenind dintr-o ţară unde corupţia se tratează cu gloanţe aplicate vinovaţilor în cadrul unor ceremonii desfăşurate pe stadioane, în pauzele meciurilor de fotbal de tipul ultimului China – Franţa 1-0?! Şi-apoi, cum s-ar dispensa greu încercatul DN1 de repetabila bucurie anuală a unei reabilitări sănătoase, de-a noastră, din popor?!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul