Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre fastul și virtuțile picturii

        Iolanda Malamen

Am văzut pentru prima oară picturile Patriciei Popescu prin 2000 şi impresia a fost aceea că mă aflu īntr-o lume a imaginarului meşteşugit obsesiv, faţă de care, mărturisesc, nu aveam o emoţie specială. Ba, aş putea spune că mă iritau īntr-un anume sens atīt tonalităţile de brunuri şi griuri de verde cu īncărcături grave, cīt şi citirea volumelor, īncremenite īntr-o tăcere cumva patetică. Memoria mea reţinuse, de-a lungul anilor, asemenea naraţiuni picturale, la care (ca privitor) m-am oprit destul de superficial şi atunci numai pentru admirarea manierei trompe l’oeil. Īn fine, lucrul ăsta nu o marginaliza pe Patricia Popescu, doar că īmi dădea poate acutul impuls de-a trece cu grăbire peste caracterul picturii ei. Revăzīnd ciclic după aceea, īntr-o perioadă scurtă de timp, lucrări de-ale ei, mi-am reconsiderat nevinovata şi trecătoarea obtuzitate, minunīndu-mă adesea de tot ce se „petrece” īn interiorul pīnzelor şi de muzicalitatea obiectuală care se degajă din ele.


Pe Patricia Popescu (n. 1959, Ploieşti) o leagă de pictură, īn afară de vocaţia indiscutabilă şi de studiile de la Institutul de Artă din Bucureşti, şi o ascendenţă familială de prestigiu, fiind fiica sculptorului Gheorghe Coman, fondatorul celebrei (din păcate, abandonate azi) Tabere de Sculptură de la Măgura Buzăului.


Caracterul şi sentimentul unicităţii, ce transpar din pictura Patriciei Popescu, cīt şi grija de-a nu „īngropa” amănuntul, de a-i da strălucire şi valoare, īncărcīndu-l cu vraja atingerii, sunt argumentele unor determinări auctoriale responsabile. Obsesivă şi perfecţionistă, lucidă şi migăloasă, artista apelează rareori la imaginarul şi la cromatica „salvatoare”. Ea īşi respectă programul de şevalet, lucrīnd pīnă la saturaţie subiectul.


Raportul lumină/culoare/formă creează un echilibru armonic, greu de dislocat din misteriosul lui puls. Artista are vizavi de obiecte o bucurie şi o īncīntare pe care, parcă, ne-ar invita să i-o recunoaştem. Orice amănunt de „utilitate” imediată pare transferat pe pīnză cu grija de a nu-l scoate din virtuţile formei sau de a-l răvăşi, de a-l distruge cromatic. Naturile moarte, cele care amintesc atīt de răspicat de īncīntătoarele naturi din şcoala flamandă din secole trecute (spre exemplu), īşi etalează alama şi arama (materii celebrate) īntr-o strălucire virtuoasă şi sonoră. Vegetalul - fructe, frunze, ramuri, flori - este şi el meşteşugit seducător, expresiv şi lucid. Cīnd subiectul este unul cu īncărcături biblice, tratarea este cea a unei candori explicite, personajele au o concentrare morală şi o spiritualitate gravă. Jocurile chipurilor īn carusele ima­ginate ca nişte crucificări colective devin, īn īncremenirea lor veghetoare şi cu īntinderea catifelată a culorilor, de un livresc magic. Unul dintre atuurile Patriciei Popescu constă īn tratarea şi explorarea cu rafinament a acestui livresc. Rareori se poate vedea la un pictor un mai mare ataşament faţă de propriul limbaj, īntr-o lume, trebuie s-o recunoaştem, din ce īn ce mai bulversată de limbaj.


Simetriile solemne, sinuozităţile, interesul vădit pentru ambient trădează un manierism structural care, din fericire, la Patricia Popescu nu contravine ideii de căutare şi de găsire a lirismului concesiv şi universul pe care ni-l propune.


Cīteodată, artista se desprinde de această mărturisită plăcere a „şlefuirii” observată prin apele unei oglinzi invizibile şi īşi eliberează conştiinţa pictīnd peisaje stranii, īnvăluite īntr-un albastru-fumuriu, cu linii īnceţoşate, sau arlechini desprinşi dintr-o lume a visului.
 
Ceea ce o deosebeşte pe Patricia Popescu de majoritatea congenerilor este refuzul de a se lăsa ispitită de duhul īnnoirilor cu orice preţ şi de a decupa emfatic universuri care nu-i sunt familiare. Pictura ei este cea a unui profesionalism ridicat la cote uimitoare, este pictura unei vocaţii aproape matematice, a unei meditaţii asupra volumelor, o pictură cu un potenţial remarcabil al retrăirii. Artista se „joac㔠adesea cu privitorul, reīnvăţīndu-l conceptul de măiestrie. Este şi asta, chiar dacă dicţionarele de artă modernă i-ar acorda, poate, spaţii ironice, un alt mod de a medita asupra destinului pictural al acestui timp.


Oricum, după cīteva decenii de activitate, picturile Patriciei Popescu sunt existente īn colecţii particulare, īn muzee şi īn instituţii publice. Nenumăratele expoziţii des­chise pretutindeni, atīt īn ţată, cīt şi īn străinătate (Germania, Franţa, Elveţia, Republica Moldova), bursele, documentările şi taberele de creaţie vorbesc despre fastul unei picturi care nu suferă de secătuiri de limbaj, chiar dacă elementele care o compun duc deseori, compulsiv, spre judecăţi pripite.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul