Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Īncercānd să arunc o dungă de lumină

        Alexandru George



Unul dintre cele mai semnificative fenomene pe care, īn virtutea destinului, mi-au fost date să trăiesc, deschizāndu-mi cu brutalitate ochii asupra eşecului utopiei marxiste, a fost literatura şi, īn genere, arta pe care acesta a propus-o omenirii eliberate de exploatare, de toate relele care decurg dintr-o societate inegalitaristă. Marxismul, dacă va fi fost un ce notabil īn economia politică, īn sociologie şi chiar īn explicarea Omului şi a Lumii, n-a adus nimic revoluţionar pe planul creaţiei artistice, adică unul ce cunoscuse īn variatele regimuri anterioare cele mai sublime „realizări“. Aşa că, īn momentul īn care, după 23 august 1944, societatea intelectuală romānească a fost silită să se deschidă faţă de ce aparţinea cotropitorului biruitor, a făcut acest lucru cu neplăcere, dar cu o oarecare curiozitate.


Ce putea fi literatura, cinematografia sau artele plastice ale ruşilor care acuma īşi spuneau „sovietici“? Desigur, ceva īn prelungirea culturii de pe vremea ţarilor, care nu fusese şi nu era deloc de lepădat, ceea ce īndemna la optimism. Despre numele ce se propuneau acum, din ce īn ce mai agresiv şi exclusivist, nu se ştiau decāt lucruri vagi, de obicei din traducerile īn franceză şi germană ; īntrucāt mă priveşte, m-am īmpotmolit īn fabricatele romāneşti care ni se vor servi după 1948 şi ele deveneau lecturi treptat obligatorii la diferite nivele ale şcolarizării.


Or, nimeni nu a admirat cu sinceritate Mitrea Cocor şi Păuna mică, iscălite totuşi de un Sadoveanu, sau măcar Desculţ īn prima-i versiune, mai rezonabilă, de Zaharia Stancu sau Negura de Eusebiu Camilar, două personalităţi literare cu totul secundare, primul fiind un gazetar şi poet fără să-şi fi dezvăluit vāna epică prin care va furniza romane şi povestiri, cronică memorialistică pānă aproape de ceasul morţii (1974). Nici un om cu un minimum de cultură literară nu socotea asemenea performanţe pe care se grăbiseră să le concureze un Cezar Petrescu, Demostene Botez sau Victor Eftimiu adevărate opere de artă, ci doar nişte lamentabile acte de slugărnicie faţă de noul regim, pentru a-şi face uitat, dar mai ales iertat, īntreg trecutul lor literar.


Situaţia literaturii şi artei ruse după 1917 era cu totul alta; revoluţia şi chiar bolşevismul au fost fenomene generate de īntreaga istorie a marelui popor, a profundelor diferenţieri sociale şi de mentalitate, a numeroaselor etnii asuprite care au profitat de criza conducerii imperiale datorate unui război sāngeros, lipsit de sens. Dar, pentru a īnţelege explozia din 1917, prelungită īn anii următori, trebuie să recunoaştem că bolşevicii au venit nu doar cu un program demagogic de „justiţie socială“, ci şi cu o eliberare reală, sub anumite aspecte seducāndu-i pe mulţi. Ororile războiului civil se īmbină cu o artă de avangardă, care plasase Uniunea Sovietică printre primele ţări din lume. Chagall este comisar artistic īn paralel cu sinistrul şef al CEKĂI, Djerjinski ; experienţele lui Malevici sunt īngăduite, chiar dacă nu sunt īnţelese de toţi „tovarăşii“. Apoi, deşi măsurile restrictive sporesc īn duritate, o serie de scriitori refugiaţi īn Occident (Gorki, Alexei Tolstoi, Ilya Ehrenburg) se īntorc şi se vor bucura de avantajele şi chiar ororile criminalului regim. Dar, īn primii ani, Berdiaev corespondase cu Lenin, care-i va permite pānă la urmă să plece. Şi dacă Stravinski, Rakmaninov şi mari formaţii de balet nu s-au mai īntors, Prokofiev a făcut-o īntr-un moment al stalinismului īn care toate iluziile se spulberaseră.


Această situaţie aşa de complexă pānă la contradictorii nu se īntālnea īn mica Romānie, pentru că n-avea nici o raţiune să existe. Noi primisem ceva mai tārziu valul reformist, chiar revoluţionar, care afectase Rusia ţarilor; ca şi īn cazul ei, fusese o mişcare de sus, pornită de la elita socială şi intelectuală, dar ea fusese īmbrăţişată şi de straturile inferioare, fiind resimţită nu ca o oarecare soluţie, ci ca una de salvarea raţională. Politica noastră de expansiune nu avea scopuri nemăsurate, imperialiste, ci urmărea īnchegarea unui stat care să cuprindă populaţia romānească prin aderenţa acesteia liberă, nu prin anexări şi silnicie. Politica aceasta triumfase prin Tratatele de la Versailles, care făcuseră un loc īn Liga Naţiunilor şi ţărilor mai mici, nu doar marilor puteri. Şi, indiferent de neajunsurile ulterioare, noi ne socoteam perspectivele nu spre autoritarism, tiranie sau spre statul totalitar. Aşezarea noului nostru stat după război se baza pe un democratism din ce īn ce mai larg şi spre liberalismul care păruse a triumfa sub egida Statelor Unite ale Americii şi a spiritului lor confederal.


După cel de al Doilea Război Mondial, schimbarea de regim a fost impusă de īnvingătorul-cotropitor şi a fost inaugurată cu un jaf cumplit care nu putea să nu ne provoacă cea mai profundă consternare. Ocupantul sovietic nu ne-a impresionat decāt prin cantitate, graţie căreia reuşise să-i covārşească pe adversari, şi printr-o dotare tehnică a armelor de luptă care contrasta īn modul cel mai surprinzător cu mizeria cetăţenilor Uniunii aflaţi īn spatele frontului sau chiar luptānd pe front.


Şi situaţia aceasta s-a prelungit şi a fost suportată de cetăţenii romāni, explicabilă fiind prin „urmările războiului“; eforturile noului regim de punere pe picioare a industriei şi dezvoltarea acesteia īntr-un regim de austeritate silită s-au făcut cu scopuri politice şi militare, favorizānd controlul sovietic şi eventualitate trecerii Armatei Roşii spre centrul şi sudul Europei, īn continuarea războiului de cucerire a īntregului continent.


Odată cu bagajele, armata de ocupaţie ne-a adus şi literatura care se scrisese acolo īncă de la instaurarea bolşevismului; ea nu era chiar necunoscută şi netradusă, dar cea din timpul războiului fusese īn mod firesc interzisă; ei i-a rezervat acum o īntreagă editură care a lucrat febril, aşa că s-a văzut repede că nu era deloc mare lucru: romane pasabile iscălite de Ilya Ehrenburg, Vera Panova, Alexandr Fadeev care, dacă erau marcate de tezism şi de obligatoria propagandă, se puteau totuşi citi.


Cānd scriitorimea şi cititorimea romānă au luat cunoştinţă masiv de literatura sovietică mai recentă, ea fusese literlamente sufocată sub lozinca realismului sovietic, o formulă pe cāt de simplă, pe atāt de greu de īnţeles şi de admis. De mai bine de un deceniu ea fusese impusă ca o dogmă la vecinii noştri, acum veniţi să ne dicteze şi nouă. Căci, īn principiu, treaba părea foarte simplă aşa cum o reduceau programatorii sovietici şi scriitorii de dincolo de Nistru care o aplicau cāt mai strict: scriitorul prelua retorica nobilului burghez, mai mult sau mai puţin critic, dar de cele mai multe ori insuficient, şi o folosea īn slujba noilor idealuri care, īn fond, erau unele politice. Ce trebuia să fie un succesor abil, dar nu un epigon, pentru că avea norocul de a fi īnarmat cu o concepţie ştiinţifică despre viaţă, despre om şi societate, ceea ce nu fusese cazul cu Balzac sau Turgheniev, Dickens, Tolstoi, Dostoievski, Zola sau Cehov. Numai că, īn fond, ideea de realism, oricāt de importantă şi de productivă īn literatura lumii, se baza pe o concepţie primară, simplistă; despre raporturile omului cu realitatea; aceasta din urmă putea fi redată, oglindită sau zugrăvită (termeni aparţinānd mai ales artelor plastice) cāt mai fidel, după credinţa teoreticienilor realismului.


Or, chiar īn secolul XIX, prin excelenţă unul al pozitivismului şi a scientismului, literatura se īnfăţişa şi sub forma romantismului, mai apoi a simbolismului şi, īn final, a expresionismului, care privilegiau viziunea, ba chiar īntoarcerea spre sinele auctorial, ceea ce făcea din scris o aventură existenţială, o experienţă a eului, cu portanţă socială mai degrabă redusă, dar cu revelaţii īn zona autoreflecţiei revelatoare de mistere pānă atunci doar presimţite.


Proza romānească ajunsese la aceste performanţe depăşind faza unor simple şi riscate experimentări... Dar o făcuse fără a nesocoti şi dispreţui realismul care, īn pragul prăbuşirii regimului liberal, dăduse cāteva dintre cele mai caracteristice realizări ale sale (Sfārşit de veac īn Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu, Flăcări de Radu Tudoran, Blocada lui Cezar Petrescu, urmat de T. Teodorescu-Branişte sau I. Peltz, pentru ca primele proze cu adevărat valoroase apărute īn comunism, abia după ani de zile, să aparţină unor tineri formaţi īn vechea societate acum distrusă: Moromeţii I, Groapa, Cronică de familie, şi deformaţi apoi pānă la irecognoscibil īn raiul adus de Partid. Să mai luăm īn calcul pe scriitorii foarte vārstnici, de tipul lui M. Sadoveanu sau I. Agārbiceanu şi chiar Gala Galaction, care nu depuseseră armele, ba ī?i făcuseră simţită prezenţa cu realizări de surprinzătoare vitalitate... A face apel la „realism“ īn asemenea condiţii şi a invoca modelul literaturii sovietice īnsemna a aduce apă īn baltă.


Totuşi, problema acestei īntoarceri la simplitate e mult mai complexă şi mai gravă, ba chiar are īn literatura noastră efecte catastrofale pentru cel puţin două decenii, motiv pentru care nu vreau să īnchei cu o glumă, ci promit să īncerc s-o dezvălui aşa cum mi-a apărut mie şi mi-a fost dat s-o trăiesc, nu doar să arunc asupra ei o dungă de lumină.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul