Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Încercând să arunc o dungă de lumină

        Alexandru George



Unul dintre cele mai semnificative fenomene pe care, în virtutea destinului, mi-au fost date să trăiesc, deschizându-mi cu brutalitate ochii asupra eşecului utopiei marxiste, a fost literatura şi, în genere, arta pe care acesta a propus-o omenirii eliberate de exploatare, de toate relele care decurg dintr-o societate inegalitaristă. Marxismul, dacă va fi fost un ce notabil în economia politică, în sociologie şi chiar în explicarea Omului şi a Lumii, n-a adus nimic revoluţionar pe planul creaţiei artistice, adică unul ce cunoscuse în variatele regimuri anterioare cele mai sublime „realizări“. Aşa că, în momentul în care, după 23 august 1944, societatea intelectuală românească a fost silită să se deschidă faţă de ce aparţinea cotropitorului biruitor, a făcut acest lucru cu neplăcere, dar cu o oarecare curiozitate.


Ce putea fi literatura, cinematografia sau artele plastice ale ruşilor care acuma îşi spuneau „sovietici“? Desigur, ceva în prelungirea culturii de pe vremea ţarilor, care nu fusese şi nu era deloc de lepădat, ceea ce îndemna la optimism. Despre numele ce se propuneau acum, din ce în ce mai agresiv şi exclusivist, nu se ştiau decât lucruri vagi, de obicei din traducerile în franceză şi germană ; întrucât mă priveşte, m-am împotmolit în fabricatele româneşti care ni se vor servi după 1948 şi ele deveneau lecturi treptat obligatorii la diferite nivele ale şcolarizării.


Or, nimeni nu a admirat cu sinceritate Mitrea Cocor şi Păuna mică, iscălite totuşi de un Sadoveanu, sau măcar Desculţ în prima-i versiune, mai rezonabilă, de Zaharia Stancu sau Negura de Eusebiu Camilar, două personalităţi literare cu totul secundare, primul fiind un gazetar şi poet fără să-şi fi dezvăluit vâna epică prin care va furniza romane şi povestiri, cronică memorialistică până aproape de ceasul morţii (1974). Nici un om cu un minimum de cultură literară nu socotea asemenea performanţe pe care se grăbiseră să le concureze un Cezar Petrescu, Demostene Botez sau Victor Eftimiu adevărate opere de artă, ci doar nişte lamentabile acte de slugărnicie faţă de noul regim, pentru a-şi face uitat, dar mai ales iertat, întreg trecutul lor literar.


Situaţia literaturii şi artei ruse după 1917 era cu totul alta; revoluţia şi chiar bolşevismul au fost fenomene generate de întreaga istorie a marelui popor, a profundelor diferenţieri sociale şi de mentalitate, a numeroaselor etnii asuprite care au profitat de criza conducerii imperiale datorate unui război sângeros, lipsit de sens. Dar, pentru a înţelege explozia din 1917, prelungită în anii următori, trebuie să recunoaştem că bolşevicii au venit nu doar cu un program demagogic de „justiţie socială“, ci şi cu o eliberare reală, sub anumite aspecte seducându-i pe mulţi. Ororile războiului civil se îmbină cu o artă de avangardă, care plasase Uniunea Sovietică printre primele ţări din lume. Chagall este comisar artistic în paralel cu sinistrul şef al CEKĂI, Djerjinski ; experienţele lui Malevici sunt îngăduite, chiar dacă nu sunt înţelese de toţi „tovarăşii“. Apoi, deşi măsurile restrictive sporesc în duritate, o serie de scriitori refugiaţi în Occident (Gorki, Alexei Tolstoi, Ilya Ehrenburg) se întorc şi se vor bucura de avantajele şi chiar ororile criminalului regim. Dar, în primii ani, Berdiaev corespondase cu Lenin, care-i va permite până la urmă să plece. Şi dacă Stravinski, Rakmaninov şi mari formaţii de balet nu s-au mai întors, Prokofiev a făcut-o într-un moment al stalinismului în care toate iluziile se spulberaseră.


Această situaţie aşa de complexă până la contradictorii nu se întâlnea în mica Românie, pentru că n-avea nici o raţiune să existe. Noi primisem ceva mai târziu valul reformist, chiar revoluţionar, care afectase Rusia ţarilor; ca şi în cazul ei, fusese o mişcare de sus, pornită de la elita socială şi intelectuală, dar ea fusese îmbrăţişată şi de straturile inferioare, fiind resimţită nu ca o oarecare soluţie, ci ca una de salvarea raţională. Politica noastră de expansiune nu avea scopuri nemăsurate, imperialiste, ci urmărea închegarea unui stat care să cuprindă populaţia românească prin aderenţa acesteia liberă, nu prin anexări şi silnicie. Politica aceasta triumfase prin Tratatele de la Versailles, care făcuseră un loc în Liga Naţiunilor şi ţărilor mai mici, nu doar marilor puteri. Şi, indiferent de neajunsurile ulterioare, noi ne socoteam perspectivele nu spre autoritarism, tiranie sau spre statul totalitar. Aşezarea noului nostru stat după război se baza pe un democratism din ce în ce mai larg şi spre liberalismul care păruse a triumfa sub egida Statelor Unite ale Americii şi a spiritului lor confederal.


După cel de al Doilea Război Mondial, schimbarea de regim a fost impusă de învingătorul-cotropitor şi a fost inaugurată cu un jaf cumplit care nu putea să nu ne provoacă cea mai profundă consternare. Ocupantul sovietic nu ne-a impresionat decât prin cantitate, graţie căreia reuşise să-i covârşească pe adversari, şi printr-o dotare tehnică a armelor de luptă care contrasta în modul cel mai surprinzător cu mizeria cetăţenilor Uniunii aflaţi în spatele frontului sau chiar luptând pe front.


Şi situaţia aceasta s-a prelungit şi a fost suportată de cetăţenii români, explicabilă fiind prin „urmările războiului“; eforturile noului regim de punere pe picioare a industriei şi dezvoltarea acesteia într-un regim de austeritate silită s-au făcut cu scopuri politice şi militare, favorizând controlul sovietic şi eventualitate trecerii Armatei Roşii spre centrul şi sudul Europei, în continuarea războiului de cucerire a întregului continent.


Odată cu bagajele, armata de ocupaţie ne-a adus şi literatura care se scrisese acolo încă de la instaurarea bolşevismului; ea nu era chiar necunoscută şi netradusă, dar cea din timpul războiului fusese în mod firesc interzisă; ei i-a rezervat acum o întreagă editură care a lucrat febril, aşa că s-a văzut repede că nu era deloc mare lucru: romane pasabile iscălite de Ilya Ehrenburg, Vera Panova, Alexandr Fadeev care, dacă erau marcate de tezism şi de obligatoria propagandă, se puteau totuşi citi.


Când scriitorimea şi cititorimea română au luat cunoştinţă masiv de literatura sovietică mai recentă, ea fusese literlamente sufocată sub lozinca realismului sovietic, o formulă pe cât de simplă, pe atât de greu de înţeles şi de admis. De mai bine de un deceniu ea fusese impusă ca o dogmă la vecinii noştri, acum veniţi să ne dicteze şi nouă. Căci, în principiu, treaba părea foarte simplă aşa cum o reduceau programatorii sovietici şi scriitorii de dincolo de Nistru care o aplicau cât mai strict: scriitorul prelua retorica nobilului burghez, mai mult sau mai puţin critic, dar de cele mai multe ori insuficient, şi o folosea în slujba noilor idealuri care, în fond, erau unele politice. Ce trebuia să fie un succesor abil, dar nu un epigon, pentru că avea norocul de a fi înarmat cu o concepţie ştiinţifică despre viaţă, despre om şi societate, ceea ce nu fusese cazul cu Balzac sau Turgheniev, Dickens, Tolstoi, Dostoievski, Zola sau Cehov. Numai că, în fond, ideea de realism, oricât de importantă şi de productivă în literatura lumii, se baza pe o concepţie primară, simplistă; despre raporturile omului cu realitatea; aceasta din urmă putea fi redată, oglindită sau zugrăvită (termeni aparţinând mai ales artelor plastice) cât mai fidel, după credinţa teoreticienilor realismului.


Or, chiar în secolul XIX, prin excelenţă unul al pozitivismului şi a scientismului, literatura se înfăţişa şi sub forma romantismului, mai apoi a simbolismului şi, în final, a expresionismului, care privilegiau viziunea, ba chiar întoarcerea spre sinele auctorial, ceea ce făcea din scris o aventură existenţială, o experienţă a eului, cu portanţă socială mai degrabă redusă, dar cu revelaţii în zona autoreflecţiei revelatoare de mistere până atunci doar presimţite.


Proza românească ajunsese la aceste performanţe depăşind faza unor simple şi riscate experimentări... Dar o făcuse fără a nesocoti şi dispreţui realismul care, în pragul prăbuşirii regimului liberal, dăduse câteva dintre cele mai caracteristice realizări ale sale (Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu, Flăcări de Radu Tudoran, Blocada lui Cezar Petrescu, urmat de T. Teodorescu-Branişte sau I. Peltz, pentru ca primele proze cu adevărat valoroase apărute în comunism, abia după ani de zile, să aparţină unor tineri formaţi în vechea societate acum distrusă: Moromeţii I, Groapa, Cronică de familie, şi deformaţi apoi până la irecognoscibil în raiul adus de Partid. Să mai luăm în calcul pe scriitorii foarte vârstnici, de tipul lui M. Sadoveanu sau I. Agârbiceanu şi chiar Gala Galaction, care nu depuseseră armele, ba î?i făcuseră simţită prezenţa cu realizări de surprinzătoare vitalitate... A face apel la „realism“ în asemenea condiţii şi a invoca modelul literaturii sovietice însemna a aduce apă în baltă.


Totuşi, problema acestei întoarceri la simplitate e mult mai complexă şi mai gravă, ba chiar are în literatura noastră efecte catastrofale pentru cel puţin două decenii, motiv pentru care nu vreau să închei cu o glumă, ci promit să încerc s-o dezvălui aşa cum mi-a apărut mie şi mi-a fost dat s-o trăiesc, nu doar să arunc asupra ei o dungă de lumină.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul