Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Oamenii, ca pietrele din Bistriţa

        Ioan Holban

Vīrfurile prozei noastre pe teme de istorie naţională sīnt, fără īndoială, Alexandru Lăpuşneanul, nuvela lui C. Negruzzi şi romanele lui Mihail Sadoveanu. O īntreagă literatură, mai ales aceea scrisă la īnceputul secolului trecut, la īndemnul lui N. Iorga, a trecut īn uitare; E. Lovinescu o consemnează īn a sa Istorie a literaturii contemporane, la capitolul „Literatură cu haiduci“. Īntr-o altă ordine, īntre contemporanii noştri, M. Sadoveanu nu a făcut ceea ce se numeşte „şcoală“; mai cu seamă īn privinţa romanului istoric, autorul Fraţilor Jderi are urmaşi neīnsemnaţi. Dintre titlurile speciei se reţin, totuşi, Prinţul Ghica al Danei Dumitriu şi romanele mai „speciale“ ale lui Ştefan Agopian, astfel īncīt apariţia, īn 1984, a cărţii lui Dumitru Vacariu, Vornicul Ţării de Sus, īn prima sa ediţie, acum, la a doua apariţie, la Editura „Junimea”, a fost o surpriză şi, totodată, un semn că, măcar printre prozatorii moldoveni născuţi pe linia cronicarilor, romanul istoric mai are o şansă de resuscitare.


Cercetarea trecutului, īn felul lui Dumitru Vacariu, este a unor firi romantice care caută,īn veacurile apuse, eroismul, patriotismul, curajul – tot ceea ce lipseşte lumii contemporane; se adaugă, īn Vornicul Ţării de Sus, „culoarea local㓠şi „spiritul vremii“, presupunīnd nu puţine cunoştinţe de limbă romānă veche şi, mai ales, ştiinţa de a prezentifica faptele trecutului, de a le face interesante, accesibile, atrăgătoare, pasionante chiar, pentru cititorul de azi. Importantă īn romanul lui Dumitru Vacariu este „ideologia“ textului, īn īnţelesul de atitudine explicită a autorului şi de mesaj „de suflet“ pe care īl transmite, la fel de explicit, cititorului său. Sigur că, la rigoare, se poate vorbi despre o anume pedagogie a scrisului şi lecturii; ea rămīne, īnsă, īn subtextul romanului, acţionează subtil, fără judecăţi moralizatoare supărătoare, cum se īntīmplă, din păcate, adesea, īn literatura genului. Chiar şi atunci cīnd vorbesc despre valoa­rea omului („Oamenii se vīnd şi se curnpără oriunde. Blidul de linte are aceeaşi trecere īn toată lumea“, spune dom­nitorul Meldovei solului leşesc, pan Adamiec) sau cīnd rostesc tirade, inevitabil romantice, personajele lui Dumitru Vacariu sīnt credibile, nu-şi pierd nimic din firesc şi autenticitate: firescul şi autenticitatea epo­cii, īmprejurărilor, condiţiei umane, mesajului şi atitudinii autorului, desigur: iată pe vornicul Ţării de Sus, cu o „doctrin㓠dinspre trecut spre prezent: „Oamenii acestor pămīnturi au fost şi sīnt ca pietrele din Bistriţa. Cīnd vin puhoaiele mari le mai mīnă de ici colo, le mai macină, le mai sfarmă pe unele, dar nu le pot duce prea departe... Rămīn tot īn albia lor de vecii vecilor. Oamenii noştri, doamne, au vatra lor, cīntecele şi bocetele lor, ziua de mīine a lor... şi dacă unii dintre ei īnclină spre leşi, alţii spre turci, ori spre alţii şi alţii, după vremuri, nu-i din vina lor, să ştii. Sīntem o biată ţară mică, măria ta, un fel de vad al lumilor, ori mai bine-aş zice al lupilor şi peste ţara noastră trecut-au vīrtejuri năprasnice de prea multe ori… Iar oamenii au uitat cum arată pacea şi belşugul. Veac după veac ne-am bătut cu toate seminţiile nărăvite la bogăţiile şi frumuseţile acestei ţări... Şi, īncet-īncet, prin vinele noastre īnceput-a să curgă, odată cu sīngele, groaza veşnică de jug străin, care-i mai neagră ca moartea şi dorul de pace şi muncă rodnică, dorul sfīnt, doamne, de-a avea şi noi odată casa noastră, masa noastră şi numai a noastră, unde să nu mai vină nimeni să bată din picior şi să poruncească să ne sculăm noi ca să şadă ei. De aceea, norodul nostru a-nceput să creadă tot mai mult īn izbăvirea ce-ar putea veni de la apus, de la răsărit ori din altă parte, uitīnd că adevărata izbăvire o putem aduce numai noi, prin noi, doamne“.


Vornicul evului mediu seamănă, din punctul de vedere al structurii interioare şi paradigmelor pe care şi le asumă, cu personajele contemporane din proza „amar㓠a lui Dumitru Vacariu despre oamenii secolului trecut; mulţi dintre protagoniştii naraţiunilor din Ochii viperei. Praznicul orbilor sau Fiul Meu. Parabola apocalipsei roşii gīndesc asemeni vornicului sau domnitorului din această rugăciune: „Doamne al cerului, al pămīntului şi al oamenilor acestei ţări... Soare al depărtărilor, rīu de munte, tu, vale şi pisc, floare, grīu, pom, bocet şi cīntec de doină... tu, bucurie de-a fi, de-a iubi şi de-a cugeta īn pace, doamne al robilor īncătuşaţi ori īncoronaţi, ascultă-mi plīnsul inimii şi dorul minţii... Ajută-mă să-mi văd visul īmplinit, să-mi văd ţara volnică şi stăpīnă pe frumuseţile şi bogăţiile ei... Dă-mi ochi de lumină prin bezna ce duce spre sufletul oamenilor acestui neam īncercat de urgii... să pot găsi calea cea dreaptă spre toţi, să-i īnţeleg şi să-i īndrăgesc... lepădīnd de la mine ura şi necredinţa... căci numai ei mă pot ajuta cu adevărat īn tot ce vreau să īmplinesc spre binele lor, doamne al dorului, al rīsului şi al plīnsului acestei ţări...“. Valoarea umană stabileşte tipologiile atīt īn romanul istoric despre vremurile de demult, cīt şi īn proza-radiografie a apocalipsei roşii. Īn fond, Vornicul Ţării de Sus e o meditaţie asupra raporturilor omului cu sine şi, apoi, cu istoria. Dumitru Vacariu nu respectă īntocmai „reţeta“, să-i spun de consum, a romanelor de acest fel; deşi nu lipsesc, dimpotrivă, „acţiunea“, in­triga, povestea de dragoste, de atītea ori sīngeroase, reprezintă, pīnă la capăt, miza cărţii; importante sīnt confruntarea modelelor, tipurilor umane şi de comportament, precum şi gīlceava fiinţei cu sinele său. Bo­ierul Bīrliba – „sluga neputinţei lui“-, ilustrīnd „dra­gostea celor slabi şi supuşi“, se ceartă cu radicalul boier Neacşu; contează mai mult ceea ce īşi spun boierii decīt descrierea unor ample desfăşurări de forţe īn bătăliile timpului: „vreau să scot un adevăr nu numai pentru domnia ta, ci pentru noi toţi“, spune hatmanul Hulpe. Īn fapt, acesta e rostul literaturii pe temele istoriei naţionale: să desluşească adevărul oamenilor, al evenimentelor şi faptelor acestora. Cu celelalte se ocupă istoriograful şi ştiinţa istoriei.


Sīnt īn Vornicul Ţării de Sus „acţiuni“ (expediţia boierului Neacşu, cu alţi cīţiva, la Silistra, pentru a o salva pe Lisaveta din haremul unui negustor turc – o īntīmplare cīntată, apoi, de lăutari, spune autorul), poveşti despre trădare şi istorii de dragoste; Dumitru Vacariu optează pentru maniera sadoveniană de segmentare a textului cu subtitluri proiective („La cetatea de scaun a Moldovei se pregăteşte sfat mare cu noul domn“; „Cercarea cea mare“; „Unde se vede că şi jupīniţele se amestecau īn treburile ţării“; „Basna cu ursul, lupul şi căprioara“; „Unde se vede că altcineva trebuia să fie Dumnezeu“ etc.). Structura cărţii şi modalităţile narative sīnt fără cusur. Decorul nu are nimic ornamental, prozatorul preferīnd tehnica avertizorilor; cīnd boierii părăsesc Iaşul pentru a pleca, īn grabă, spre Polonia, „clopotele bisericilor aveau răsunet răguşit şi īnspăimīntat“, iar īn sala tronului, pe un perete, stă arcul lui Ştefan cel Mare ca „un semn al virtuţii şi trăiniciei“. Tot astfel, Dumitru Vacariu pivotează naraţiunea īn jurul unui personaj simbolic, moş Petre, „ochiul şi urechile măriei sale“, ca o legătură de continuitate a domniilor care s-au succedat īnainte; prietenul cel mai credincios al domnitorului nu e, īnsă, iscoadă, ci „odraslă a binelui pentru cei mulţi“.


Dumitru Vacariu excelează īn arta portretului, reuşind să restituie o īntreagă istorie prin chipul şi statura personajului său: „Printre primii boieri intraţi īn sala tronului putea fi văzută şi statura nu prea īnaltă, dar bine legată, a Vornicului Ţării de Sus, Chiar īn vara aceea, īn ziua de Sīnziene, īmplinea 55 de ani. Purta mustăţi lungi, răsucite, plete cărunte, care-i băteau umerii, şi o barbă ca de un lat de mīnă. Era om al acestui pămīnt, din moşi-strămoşi, cu mai multe moşii, mai ales īn ţinutul Sucevei. Copilărise īmpreună cu Ştefan, fiul lui Rareş Vodă, cel care avea să ajungă pentru puţină vreme domn al Moldovei şi să-şi īmplinească apoi sfīrşitul īn mod atīt de ticălos, ducīnd cu el īn ţărīnă vina cumplită că rīvnise prea mult la nevestele altora. Dar cine mai poate cunoaşte adevărul, mai ales cīnd e vorba despre femei? Vornicul fusese numit spătar chiar īn vremea domniei lui Ştefan Rareş. Īndată după moartea acestuia īnsă, fugi īn ţări străine şi nu se īntoarse decīt la porunca lui Ion Vodă care-i īncredinţa cinstea de mare sfetnic. Căpătă pentru scurtă vreme faimă de mare cărturar, poate şi pentru faptul că tălmăcise īn limba neamului său īntīmplările cele de pomină ale lui Alexandru Macedon, dar asemenea faimă rămase mult mai prejos īn faţa celei de oştean viteaz. Īntr-adevăr, iscu­sinţa lui īn conducerea oastei ajunsese la mare cinste, după cīteva lupte cu hoardele tătărăşti. Lăutarii īi īnchinau cīntece şi balade, iar numele lui era la fel de cunoscut īn ţară ca şi cel al măriei sale. După uciderea lui Ion Vodă şezu o vreme fugar la leşi, de frica turcilor, dar se īntoarse peste cīteva luni, chiar cu īnvoirea sulta­nului, fapt ce nu trecu neobservat de unii boieri. Nu avea prea mulţi prieteni, dar nici vrăjmaşi de care să se teamă“.


Īn sfīrşit, culoarea locală, cu studiul atent al epocii şi limbii vorbite atunci (hiclenie, cercare etc.), face accesibilă vremea şi pentru cititorul de azi, tot mai stresat de tot felul de realităţi şi termeni noi, globalizare şi „barbarisme“, pe numele lor. Indicii istorici sīnt precişi: acţiunea romanului se petrece „nu cu mulţi ani“ după domnia lui Ion Vodă, la sfīrşitul secolului XVI, la capătul „seriei“ glorioase a domnitorilor Moldovei: Ştefan, Rareş, Lăpuşneanul, Ion Vodă. Domnia, īn Moldova, e, şi acum, „ca floarea cīmpului“, vremea e, ca totdeauna, „plină de griji“, ţara e disputată de leşi şi turci: atunci, ca şi acum, pare să spună autorul, mesajul lăsat de faptele lui Ion Vodă e īntreg: „Ori izbutesc, ori păţesc la fel ca Ion Vodă“, decide domnitorul īn logica sentimentelor īnalte pe care şi le asumă. Dumitru Vacariu īşi scrie romanul īn cheia eminesciană din Epigonii: icoana trecutului şi deriziunea prezentului, vīrsta de aur a eroilor şi vīrsta de fier a celor īngroziţi de moarte, foamete şi pustiiri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul