Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eflorescenţa unei idei

        Paul-Gabriel Sandu

Ceea ce uimeşte la scriitura lui Sorin Lavric, dincolo de minuţia şi farmecul descrierilor, dincolo de acuitatea observaţiilor fenomenologice, este tonul franc, direct, onest şi formidabila aderenţă a trăirii la ac­tul scrierii. „Un fotograf”, ne spune Sorin Lavric într-unul dintre ultimele eseuri ale volumului său, Coribantul şi menadele, „e cu atât mai bun cu cât ştie să fie mereu la înălţime, anticipând pragul psihic al izbucnirii interioare şi apăsând pe buton în chiar momentul eflorescenţei faciale” (p. 136). Un scriitor, s-ar putea continua, şi cu atât mai mult un autor de eseuri, este, la rându-i, cu atât mai bun cu cât reuşeşte să surprindă, scriind, ideea în chiar momentul eflores­cenţei sale, în momentul acela privilegiat în care ea, încă nedesprinsă din placenta afectivă în care a ajuns la maturare, poate fi trecută cititorului fără teama că, pe drumul până la el, se va fi preschimbat într-o abstracţiune. Nu inteligenţa argumentativă ori geniul dialectic sunt cele care dau măsura unei scriituri – ne spune însuşi autorul –, ci, dimpotrivă, uşurinţa cu care, sfidând gravitaţia logicii aristotelice, ideea este trecută asupra cititorului printr-un imponderabil joc hermeneutic.


În comparaţie cu acest joc concrescut unei trăiri afective, cu o înaltă temperatură umorală, raţionamentul filozofic abstract care conduce imperturbabil la o anume concluzie apare ca un mecanism greoi, plicticos şi îmbâcsit de praful aşezat peste cărţile pe care nu le mai deschide nimeni. Tocmai de aceea, eseurile lui Sorin Lavric au, mai curând, o arhitectură asemănătoare unui fragment muzical, în care pot fi identificate teme şi motive care se împletesc sau se depliază, cad în fundal, pentru a reveni, apoi, iarăşi pe arcuşul solistului, propunându-şi să seducă, iar nu să convingă. Ele sunt, fie şi numai prin aceasta – dincolo de diatribele deloc reţinute ale autorului împotriva oricărei filozofii transformate într-un balet conceptual vid –, o critică radicală a filozofiei redusă la teorie şi jargon, din care nu a mai rămas nimic, noician vorbind, „de povestit”.


Cele mai multe dintre eseuri pot fi privite ca „exerciţii de fenomenologie”, făcute, însă, nu cu ustensilele conceptuale aseptice ale filozofilor de profesie, ci, mai degrabă, cu cele ale unui scriitor. Cu toate acestea, profunzimea hermeneutică a textului nu suferă deloc din această privinţă; dimpotrivă. Bunăoară, în eseul intitulat Defazarea sufletească, autorul dă la iveală coloratura afectivă a spaţiului a cărui structură este generată de întâlnirile împlinite sau (mai ales) ratate cu celălalt. Ni se propune un spaţiu dinamic, care preia ecourile afective ale fiecăruia dintre noi, un spaţiu care ascunde, în pliurile lui „o Golgotă ale cărei principale repere sunt locurile defazărilor trecute” (p. 81). Surprinzător la această perspectivă hermeneutică, propusă, într-adevăr, sub altă formă şi cu ajutorul altor unelte în Fiinţă şi timp şi în scrierile heideggeriene din jurul acestei lucrări, este ideea că spaţiul colorat afectiv al fiecăruia se naşte la întâlnirea cu celălalt. Abia aceste întâlniri – şi, în mod im­placabil, ratarea lor, căci defazarea sufletească între mine şi celălalt survine, mai devreme sau mai târziu, în mod cu totul necesar – conferă spaţiului o profunzime afectivă, imprimându-se în el ca într-o ceară până atunci lipsită de formă, până când spaţiul ajunge să poarte, ca pe nişte răni, urmele întâlnirii noastre cu celălalt, urme care anunţă o ireversibilă absenţă a sa. „Tocmai de aceea vine o vreme când în aceleaşi locuri nu mai putem merge decât singuri” (p. 69). Există o dramă a întâlnirii cu celălalt, o indisponibilitate radicală a sa, pe care autorul o proiectează asupra spaţiului, redând-o, astfel, cu o acuitate înzecită. Din pliurile acestei idei s-ar putea naşte, cu uşurinţă, o analiză fenomenologică a structurii afective a spaţiului sub unghiul întâlnirii cu celălalt, care să se întindă pe câteva zeci de pagini cel puţin. Asemenea unui fotograf, autorul se „mulţumeşte” însă cu instantaneul eflorescenţei acestei idei.


Surprinderea texturii afective, a consistenţei umorale a unei persoane – miza unui alt eseu, intitulat Timpul de înjumătăţire – devine pretextul unei schiţe fenomenologice a mersului. Mersul cuiva este văzut ase­menea unei oglinzi în care, privind atent, poţi descoperi întreaga adâncime umorală a unui om şi în care poţi discerne ceva precum un timbru interior. Putinţa unei astfel de „lecturi” în palimpsestul gesticii mersului, capacitatea de a discerne farmecul unei persoane după „călcătură” nu pot fi însă învăţate; ci singura „condiţie pe care trebuie s-o îndeplineşti pentru a sesiza un farmec este ca tu să fi încetat să-l mai ai” (p. 97). Astfel, scurtul fragment de fenomenologie a mersului - care avusese drept pretext observarea celuilalt sub aspectul timbrului interior – devine, la rându-i, pretextul unei discuţii asupra tonalităţii propriei mele voci interioare. Arhitectura acestui eseu, care ia forma unei pendulări între sine şi celălalt, suportă, poate, cel mai bine asemănarea cu un fragment muzical pe care o încercam mai devreme.


Privite în ansamblul lor, eseurile lui Sorin Lavric – care nu sunt străine, în câteva rânduri, de accente de-a dreptul cioraniene – sunt străbătute de sentimentul ireversibilităţii pierderii acestei dimensiuni afective, de necrozarea treptată a ţesutului afectiv într-o vreme în care „epoca liricilor s-a încheiat”, în care „elementul liric nu mai este condiţia gândirii umane”, în care „trăim din amintirea unor lirici cărora nu le mai putem sta alături [...] fiindcă vibraţia de fond a omenirii s-a modificat: a coborât sub pragul efuziunii lirice. S-a răcit. Muzele şi artele au murit. Nebrida menadelor [...] a fost aruncată la gunoi” (p. 143). Ceva precum o „moarte termică” pare a fi singurul sfârşit aşteptat al acestei entropii afective, al cărui început Nietzsche îl credea a fi tocmai momentul „sinuciderii” tragediei greceşti.


Acest sentiment al decolorării afective, care are nevoie de stridenţa culorilor ce ne invadează de pretutindeni pentru a împrumuta de la ele aparenţa vitalităţii, este muzica de fundal, „radiaţia de fond” a volumului de eseuri semnat de Sorin Lavric care anunţă, prin ultimul dintre fragmente, zenitul „grefierilor-scriitori”. Acelaşi fragment se încheie printr-un avertisment care, păstrându-şi tonul ludic, nu este mai puţin necruţător: „Acestor grefieri le doresc cât mai multe căngi în loc de degete şi, fireşte, cel puţin o carte pe an! Dar să nu-i aud spunându-mi de poezii de dragoste sau de scrisori scrise cu limbă de moarte pe ecran, că nu-i cred. Pur şi simplu nu-i cred” (p. 178).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul