Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Marea literatură şi erudiţia

        Radu Aldulescu

Am recitit de curīnd, după circa 25 de ani, Numele Trandafirului. Debutul fulminant īn roman al lui Umberto Eco, peste impresia de roman poliţist (un fals roman poliţist, de fapt), este condus de metafora unificatoare a īntregii naraţiuni, care īncearcă să dea seamă asupra relaţiei tainice-inefabile a cuvintelor cu obiectele şi faptele ce le descriu-desemnează. Īncă şi mai exact spus, romanul povestind o istorie īntīmplată cu nişte sute de ani īn urmă, ce rămīne după ce nu mai rămīne nimic accesibil nevolnicelor-īnşelătoarelor simţuri ale omului? Īn partea nevăzută a realităţii, infinit mai vastă şi mai complexă decīt cea văzută, rămīne numele obiectelor şi fiinţelor, cuvintele spuse şi scrise, care depun mărturie, fie ea şi mincinoasă, transfigurată īn ficţiune, despre trecutele-dispărutele existenţe. Numele Trandafirului, aşadar, supravieţuieşte, īnveşniceşte creaţia divină care este respectiva floare dimpreună cu parfumul ei – superbă idee-găselniţă a unui romancier uriaş şi la figurat, şi la propriu (precum Hugo, Dumas, Balzac), secondat şi potenţat īn permanenţă de semiotician, ezoterist şi, īn general, de eruditul atotcuprinzător. Un geniu epic manifestīndu-se prin felul cum reuşeşte să pună īn practică astfel de idei-găselniţe susţi­nute de cunoştinţe din cele mai variate domenii (istorie, religie, medicină, gastro­nomie, chimie, strategie militară, botanică etc.), care, odată atinse de Eco, de tonul şi dialectica frazelor sale, capătă consistenţa şi aura prozei memorabile. Aceeaşi senzaţie-certitudine mi-a indus-o şi cel mai recent roman al lui Eco, Cimitirul din Praga, apărut īn 2010, la Editura Polirom, īntr-o versiune romānească de īnaltă ţinută literară, datorată doamnei Ştefania Mincu.


Simonini, arhivarul, notarul, căpitanul şi mai ales informatorul şi agentul secret, personajul principal al Cimitirului..., educat-format īntr-un mediu familial frămīntat de xenofobie şi obsesii conspiraţioniste, este īntruchiparea unei patologii a vremurilor īn schimbare de la sfīrşitul secolului nouăsprezece, care devine treptat structura de rezistenţă a compoziţiei. Pierderile şi lacunele de memorie, personalitatea dublă sunt argumentate logic atīt din punctul de vedere al lui Simonini, cīt şi din cel al dublului său, abatele Dalla Piccola, cu care trăieşte sub acelaşi acoperiş, se īntīmplă să-i citească īnsemnările, īntreţine conversaţii sporadice, iar la un moment dat chiar īl ucide.


Supranaturalul şi suprarealul sunt implicite; povestea se deapănă īn maniera realistă practicată de Eco īn majoritatea romanelor sale. Simonini debutează ca falsificator de documente sub patronajul unui notar care i-a spoliat tutorele, dezmoştenindu-l, determinīndu-l astfel să parvină spoliindu-şi spoliatorul, luīndu-i locul, biroul notarial şi averea şi aranjīndu-i să-şi petreacă bătrīneţea īn puşcărie. Spectaculoasa răsturnare de situaţie va īnsemna pentru falsificatorul de documente descoperirea şi punerea īn valoare a vocaţiei de informator, colportor, fabricant de zvonuri şi agent secret solicitat de guvernele şi poliţiile secrete ale mai multor puteri europene. Toate acţiunile sale, bazate cu predilecţie pe falsuri, răstălmăciri şi mai ales invenţii de fapte, tind să configureze o punere īn scenă grotescă a ideologiilor de tot felul care au vrut să dea sens şi justificare zbuciumului animat de bune intenţii, lipsit de sens şi justificare a istoriei mo­derne. Meseria, vocaţia căpitanului Simonini versus abatele Piccola (războinicul justiţiar-revoluţionar şi clericul aplecat spre valorile spiritului) este de a concepe şi pune īn practică proiecte de exterminare vizīnd rase (evreii, īn primul rīnd, dar şi alte etnii, france, germanice, latine etc.) sau secte de diverse orientări pro sau antimonarhice, pro sau anticomuniste, pro sau antifasciste.


Nimic nu scapă, practic, agentului se­cret şi conspiraţionistului versat, pus īn slujba italienilor, francezilor, ruşilor sau prusacilor, al cărui obiect al muncii este īntărirea vigilenţei prin organizarea şi inventarea de comploturi şi prin īnvrăjbirea tuturor īmpotriva tuturor.


Revine periodic-obsesiv de-a lungul naraţiunii Cimitirul evreiesc din Praga, unde Simonini stabileşte locul de īntrunire anuală a unei conspiraţii universale a evreilor īmpotriva īntregii umanităţi, un soi de ficţiune īn ficţiunea verosimilă-neverosimilă a istoriei cu trimitere la coşmarul exterminărilor puse la cale īn ultimii 80 de ani. Holocaustul şi gulagul par să se justifice pe muchia grotescului şi a rizibilului spumos īn raportul căpitanului Simonini despre īntrunirea evreilor din cimitirul praghez: „Să nu uităm agricultura, care va rămīne īntotdeauna marea bogăţie a oricărei ţări, intervenise Simeon din Roma. Marea proprietate financiară va rămīne aparent neatinsă, dar, dacă vom reuşi să facem guvernele să mărunţească aceste mari proprietăţi, cumpărarea lor va fi uşoară (...). De-acum īntr-un veac nu vor mai fi fii ai lui Israel care vor dori să se facă creştini, ci mulţi creştini se vor īnrola īn credinţa noastră sfīntă. Atunci Israel īi va respinge cu dispreţ (...) Īnsă, īntīi de toate, zisese rabbi Levi, considerăm că biserica creştină este cel mai mare duşman al nostru. Trebuie să răs­pīndim printre creştini ideile cugetării libere ale scepticismului, trebuie să-i tică­loşim pe conducătorii acestei religii (...). Şi mai cu seamă comerţul şi speculaţia nu trebuie să iasă niciodată din mīinile israelite. Trebuie acaparat comerţul cu alcool, pīine şi vin, deoarece, astfel, noi ne facem stăpīni absoluţi ai īntregii agriculturi şi īn general ai īntregii economii rurale. (...) Atunci puterea noastră va creşte ca un arbore gigantic, ale cărui ramuri vor purta roadele ce se cheamă bogăţie, bucurie, fericire, putere, ca răsplată pentru acea odioasă condiţie care, timp de veacuri lungi, a fost singura soartă a poporului lui Israel”.


Raportul despre cimitirul din Praga este mai simplu şi mult mai explicit decīt realitatea de la care a pornit şi o va provoca. Pericolul evreiesc e mai mult decīt evident şi reclamă riposte pe măsură ce vor fi puse-n practică peste orice fel de aşteptări, la mai puţin de 50 de ani de la redactarea respectivului raport.


La fel stau lucrurile cu pericolul masonic, comunist, iezuit, fascist, care īi dau prilejul lui Eco să folosească tuşe groase, īmbinīnd precizia documentară cu plăcerea fabulaţiei, realizīnd efectul estetic prin exagerare. Culmea e că această exagerare īn ficţiune a rămas de căruţă īn faţa exagerărilor realităţii istorice. Pericolul comunist şi fascist au existat şi există, nu pot fi ignorate. Ca şi pericolul evreiesc, de altfel. Reversul acestor pericole, configurīndu-se īn pericole la fel de mari, una din posibilităţile de a realiza un echilibru de forţe este chiar marea literatură. Romanele unui autor precum Umberto Eco, aşadar.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul