Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poţi fi esenţial şi fără morgă

        Felix Nicolau

Cred că toţi ne aducem aminte de Cinema la mine acasă, volumul macho, pişicheresc şi uşor melancolic al lui Robert Şerban. La data respectivă, el a marcat o fisură ce a devenit o crevasă în poetica mohorâtă, aluzivă sau crispată a majorităţii tinerilor rapsozi. Înrudit ca inteligenţă artistică cu Dan Sociu, dar sorbindu-şi inspiraţia din zone mai centrale, Robert Şerban revine, oarecum suprinzător, cu un volum nostalgic, în tuşe metafizice. Între cele două cărţi a existat o fază poetică de tăticie, înregistrând ghiduşiile şi mirările unei fetiţe.


 În Moartea parafină (Cartea Româ­nească, 2010), există o privire întoarsă spre un trecut exemplar şi o alta care observă personaje cu reacţii bizare. O lume veche şi o alta în care oamenii îşi fac cruce foarte des: „îşi făcea cruci/ la fiecare intersecţie/ nu ştiam cum o cheamă/ ieşise la auto stop/ şi o luasem/ fiindcă îmi părea săracă” (Îmi părea săracă). Poemele lui Robert Şerban sunt la fel de vizuale şi de fireşti precum le ştiam. Primul dintre ele, Pregătirea, merită citat integral, pentru că este echivalentul unei ars poetica: „Scot cuvintele/ cu îndârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucăţile de lemn/ dintr-un par/ până când îl ascuţea aşa de bine/ încât putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistreţului/ în burta lupului/ a dihorului// scot din poem/ versuri întregi/ şi/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac vârf”.


 O ars poetica ce nu va fi urmată în­deaproape, totuşi, întrucât poetul are un fond de sentimentalitate moldovenesc, care îl umanizează. Atât de sentimental, încât unele texte anunţă tragedia fără ca ea să se producă vreodată („de multe ori mi-am dorit/ să-mi pun perucă şi ochelari de soare/ să nu mă recunoască nimeni/ apoi să stau într-o vitrină/ nemişcat/ ca un manechin/ peste care oamenii/ să-şi plimbe aceeaşi privire/ cu care descoperă/ la capul unui mormânt proaspăt/ o piatră funerară/ pe care nu scrie nimic” – Incognito). Atât de aproape patetic, dar mereu îmbărbătându-se să suporte singurătatea cu ocoşeală. Numai aşa găseşte puterea să vizualizeze moartea cu un ochi de pictor naiv şi să o înfăţişeze în maniera lui Hogarth: „I-a crescut guşa/ a mai pus pe şolduri/ iaca şi pe fund/ picioarele i s-au îngroşat şi ele/ sau poate doar i s-au umflat// îi vine să râdă/ ce drac îşi face atâtea griji/ niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă” (Buna noastră gospodină).


 Mai sunt, apoi, semnalele morse care-l amintesc pe Robert Şerban cel de dinainte, cool şi imprevizibil. Încă nu s-a ajuns la momentul când să putem spune: a, poetul cu pricina, cel care scrie aşa. Şi punct! Un poet viu are cartilagiile inspiraţiei încă fragede. În ce mă priveşte, când citesc un catren ca Jumătate de viaţă, mă imaginez pe role ascultând la căşti Me Wise Magic, de Van Halen: „te uiţi la propria viaţă/ ca la un breloc/ care se crede stăpânul şi pă­zitorul/ tuturor cheilor”.


 Actualul Robert Şerban te forţează să ţii cont de intentio operis, cum ar spune Umberto Eco. Nu prea te poţi avânta în interpretări năstruşnice. Ştii doar că e vorba de gesturi arhetipale ce au conotaţii metafizice. Un tradiţionalism tânjitor. Omul, în măsura în care se mai poate vorbi despre aşa ceva, capătă sens numai în împrejurimi arhaice şi modeste. Şi, dacă tot s-a bătut atâta monedă pe moştenirea beat, ar trebui să amintesc că promotorii contraculturii americane au scris mereu cu reverenţă faţă de sălbăticie, puritate şi libertate, respectându-şi strămoşii transcendentalişti. Poate că poetul nostru este mai beat decât mulţi douămiişti care se revendică de la cincizeciştii americani.


 Moartea parafină vădeşte înţelepciunea de a propune o recuzită veche, distribuită modern. Nu reia arta maeştrilor din ’60, dar nici nu se pierde în mizerabilisme or chinuieli psihotice. Pur şi simplu, încântă şi ar fi o prostie să susţinem că poezia trebuie să fie exclusiv dificilă şi perpendiculară.


Când citeşti un intro ca „aproape o vacanţă de vară/ am căutat prin podul casei/ diplomele bunicii/ îmi spusese/ că şi ea a fost premiantă la şcoală/ iar asta chiar nu-mi venea să cred” (Lumea premianţilor), îţi spui că poezia are un viitor mai bun decât proza. Pentru că are viteză, dar şi adâncime. Până la urmă, literatura inteligentă poate combina textele de plăcere cu cele de delectare pentru a se­duce un cititor care trebuie să beneficieze de circumstanţe atenuante, dat fiind vremurile pe care le trăim. Iar lui Barthes, sunt sigur, i-ar fi plăcut volumul de faţă. Ba chiar şi lui Greimas.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul