Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Quo vadis, domine?

        Gelu Negrea

Prin fabuloasa lume a şahului circulă o istorioară nostimă. Zice-se că, într-un club, un grup de pasionaţi ai celui mai fascinant joc inventat vreodată de mintea umană se chinuia zgomotos să rezolve o problemă: cum se dă mat cu un număr limitat de piese (n-are importanţă câte şi care), pornindu-se dintr-o anumită poziţie. Figurile erau mutate febril de colo-colo pe tablă, fiecare venea cu câte o idee sau mai multe, toate dovedindu-se, matematic, ineficiente, jucătorii iritaţi se întorceau periodic la poziţia iniţială şi tot aşa, iar şi iar, tentativa era luată d’a capo fără osteneală, dar şi fără vreun rezultat: dezlegarea misterului refuza cu încăpăţânare să se lase întrezărită, ceea ce amplifica progresiv enervarea gene­rală. Fiindcă toţi ştiau că soluţia există, totuşi. La un moment dat, în club a intrat un mare campion căruia i s-a cerut ajutorul – evident, după ce a fost pus la curent cu datele afurisitei de probleme. Marele campion a rămas puţin pe gânduri, după care a măturat cu dosul palmei piesele de pe tablă, a ales câteva dintre ele şi le-a aşezat în dispozitiv de mat, spunând: „Uite, aici trebuie ajuns!”. Găsirea mutărilor necesare confirgurării poziţiei căutate s-a dovedit, după aceea, floare la ureche.


Este posibil ca din această întâmplare să fi fost extras, ulterior, unul din principiile fundamentale ale şahului: mai bine să ai un plan de joc greşit, decât să n-ai niciunul! Din păcate, cuvântul „plan” s-a demonetizat prin abuz într-un timp istoric care l-a împins în lehamite şi băşcălie, deşi nu prea erau motive, termenul având acoperire cu asupra de măsură în realitatea socio-economică a acelor vremuri nu foarte îndepărtate. După Revoluţie, „plan” a fost înlocuit cu „proiect”, însă abuzul continuă, dar nu în revoluta limbă de lemn comunistă, ci în expansiva limbă de plastic democratic, made în UE.


Dar să lăsăm deoparte metafizica limbajului: sunt şi lucruri mai puţin plictisitoare pe lume. De exemplu, ortofizica proiectului. (Dacă vreţi să aflaţi ce-i aia ortofizică, vă recomand volumul cu acelaşi titlu al lui Mihai Drăgănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. Pe Constantin Noica l-a entuziasmat; pe Gabriel Andreescu, nu.).


...Deci, despre ce vorbeam? A, da: despre proiect şi despre pan-necesitatea proiectelor atât în viaţa monadelor mici – indivizi, grupuri, comunităţi, naţiuni – cât şi în aceea a monadei mari, care este umanitatea. Voi porni dialectic de la simplu la complex cu întrebarea cardinală: încotro se îndreaptă, Doamne, omenirea? Quo vadis...?, cum ar veni. Dacă e s-o spunem p-aia dreaptă, trebuie să recunoaştem că nu prea dispunem de un răspuns acceptabil din motivul elementar că omenirea nu are o ţintă, un ideal al devenirii, un target ontologic. Supravieţuirea nu reprezintă un ideal, iar democraţia, ca însumare (aritmetică ori vectorială) a libertăţilor individuale este, mai curând, o formă de sabotare din interior a ideii de viitor. Aristotel ştia ce ştia când, în Politica, asimila democraţia tiraniei arbitrarului mulţimii. Şi nici Berdiaev nu greşea reproşând că, spre deosebire de dictatură, care îşi asumă explicit un teleos (benefic sau dimpotrivă – nu asta este în discuţie acum!), democraţia pluteşte cam fără busolă pe valurile istoriei. De aici şi propensiunea sa către statul religios. Teleologia face, de altfel, diferenţa între politică şi religie, implacabil în favoarea celei din urmă pentru că ea fixează din start un reper motivaţional, indiferent cât e acesta de nebulos sau de neverosimil în ordine seculară. Viaţa veşnică, împărăţia lui Dumnezeu, paradisul post-mortem, cei 1.000 de ani de pace ulteriori revenirii pe pământ a lui Mesia sunt tot atâtea corporalizări imagologice ale luminiţei de la capătul tunelului existenţial. Nu strălucesc ele prin precizie şi cam prea uşor se dispensează de argumente susţinătoare, dar rămân, oricum, preferabile mărşăluirii oarbe în necunoscut.


Religia îşi administrează mai bine atuurile, strategia sa este mai inteligentă şi mai persuasivă: stabileşte, precum campionul de şah, poziţia finală, lăsându-le oamenilor o relativă libertate în alegerea tacticii, procedurilor, căilor şi mijloacelor prin care pot accede la ea. Oricare drum este însă mai uşor atunci când ştii unde se sfârşeşte şi ce te aşteaptă la capătul lui. Acest adevăr banal este eludat cu nonşalanţă în spaţiul profan, unde datele problemei se inversează contraproductiv. Proclamarea şi cultivarea libertăţii ca primă opţiune şi ca valoare fundamentală, în absenţa definirii unui scop, a unui proiect aferent şi consubstanţial lui, riscă să transforme fireasca dinamică a evoluţiei lumii într-o eternă tatonare dezordonată, într-o cruciadă a indeterminării plasată sub zodia hazardului. Este ceea ce se cheamă în folclorul filozofic inefabila căutare a pisicii negre într-o cameră perfect întunecoasă, deşi n-ai habar dacă pisica se află sau nu acolo. Mai mult: n-ai nici măcar certitudinea că felina în cauză există!


Convingerea cvasiunanimă că viitorul se naşte fără cezariană, pe cale naturală, ca rezultat al metabolismului imanent al timpului în mers, care este istoria, nu ţine de adevăr, ci de inerţie leneşă şi prejudecată interesată, ambele antrenând, în pandant, felurite alte himere şi mistificări liniştitoare. Ideea organicităţii fluxului temporal, de pildă, este corectă doar până în punctul în care decade în axioma comodă conform căreia edificarea viitorului este condiţionată de cunoaşterea şi valorificarea învăţăturilor trecutului. Inexact şi fără alt rost decât justificarea culpabilei rămâneri în captivitatea acelui integraţionism factual confecţionat adhoc în siajul unui fals pragmatism desprins din coasta androgină a fatalismului istoric. Repetabilul recurs la experienţa trecutului este steril, re­trograd, generator de frâne, complexe şi inhibiţii – un performant anihilator de impulsuri vitale, de iniţiative şi proiecte melioriste, o variantă a nostalgiei după fericirea iluzorie din ipotetica vârstă de aur a umanităţii. Lungul drum al lumii dinspre începuturi către prezent n-a produs niciodată tezaure paramiologice, coduri de conduită, mecanisme de autocontrol sau ghiduri de promovare a progresului şi dezvoltării. Cel mult, oboseală istorică, mizantropie şi derută.


Viitorul există ca şansă de construcţie doar în con­diţiile decuplării programatice a prezentului (a oricărui prezent) de mistica trecutului (a oricărui trecut). Poate suna prozaic şi brutal atingător la coarda sensibilă a memoriei noastre afective, însă nu poţi păşi înainte cu gâtul strâmb şi privirea răsucită către înapoi pentru că rişti să cazi în fel de fel de gropi futurist-evazioniste. Marx avea dreptate enunţând că ne despărţim de trecut râzând; ar fi avut şi mai multă dacă preschimba constatarea în imperativ. În această propoziţie esenţială a Marelui Bărbos, accentul cade pe delimitare, pe abandonarea magiei pernicioase a trecutului, nicidecum pe hohotul de râs, fie el oricât de defulant şi de eliberator.


Oamenii sunt în eroare străduindu-se să deducă din istorie (ca versiune formalizată a trecutului) seturi ope­raţionale de îndreptare etice, de principii de predictibilitate planetară, pattern-uri de evoluţie sau reguli de management al proiectelor cu bătaie lungă: nu vor obţine decât reduplicări cosmetizate, adaptări şi raţionalizări artizanale ale unor modele expirate,  optimizări pasagere ale inerţiilor forjate în timp care îi vor ţine legaţi de mâini şi de picioare sub apăsarea eleatului deja connu nefertil şi inhibant. Soluţia este alta. Una radicală şi noocratică: elaborarea, ab ovo, a unei paradigme de evoluţie ideale, utopice, chiar, pe baza unui target aspiraţional global, defalcat pe subdiviziuni sectoriale şi urmărirea sa neabătută în perspectivă transgeneraţionistă. Este datoria, dacă nu cumva obligaţia expresă a minţilor luminate ale Terrei şi a puternicilor care gestionează destinele lumii să stopeze actuala mişcare browniană a istoriei, să contureze o direcţie raţională de construcţie vii­toare şi, implicit, să confere vieţii pământenilor un sens al existenţei. Altfel, omenirea va continua să orbecăie în degringoladă pe cărările întortocheate ale propriei deveniri, să mişte haotic la nesfârşit piesele de pe imaginara tablă de şah a planetei fără certitudinea că le va plasa vreodată norocos în poziţia câştigătoare.


...Poftim? Asta ar presupune o planetă debarasată de logica cuplurilor de forţe malaxându-se reciproc în perpetua retorică (şi practică) a confruntării, o planetă a ecumenismului religios, a convergenţei sistemelor politice şi a pandonomiei raţiunii salvatoare? Desigur. Preferaţi o planetă a agoniei lente, dar inexorabile? În cazul acesta, serviţi, vă rog!...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul