Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dino Campana, un maudit italian

        Geo Vasile

Micro-eseu şi versiune românească


Nereuşind să ducă la bun sfârşit studiile de chimie începute la universităţile din Bologna şi Florenţa, Dino Campana Marradi (prov. Florenţa, 1885 – Scandicci, 1932) se abandonează irepresibilei sale nevoi de a evada dintr-un mediu asfixiant, dominat de clişee, reguli, deci previzibil şi monoton. Familia, concitadinii şi autorităţile publice consideră ciudăţeniile tânărului Dino drept semne ale unei boli mintale precoce. După fiecare întoarcere din călătorii în alte oraşe din Italia sau din străinătate (Elveţia, Belgia, Argentina etc.), unde se angaja în cele mai diverse munci pentru a se întreţine, Dino era internat în ospiciu de poliţia locală în conivenţă cu sistemul psihiatric al vremii.


În 1913 încredinţează revistei Lacerba din Florenţa o culegere de texte poetice originale, care, vai, va fi îngropată în portofoliul de manuscrise „în aşteptare” ale poetului-redactor Ardengo Soffici. Neprimind niciun răspuns, Campana trimite o scrisoare cu accente de pamflet, prin care acuză întregul mediu literar-artistic florentin de tot ce e mai rău. În 1914 rescrie din memorie canţonierul rătăcit, astfel încât, pe cheltuială proprie, îşi publică, în 1915, volumul intitulat Canti orfici (amintind de imnurile orfice din Grecia antică - sec. II-III d.Hr.). Debutul său va fi elogiat de Emilio Cecchi, Giovanni Boine, Gianfranco Contini ce-şi dau seama imediat de noutatea şi de valoarea poetică a imaginarului campanian. O cunoaşte pe admiratoarea sa, romanciera Silbilla Aleramo, cu care va avea o relaţie disperată şi tumultuoasă mai bine de un an.


În 1918 este internat într-un spital psihiatric din Scan­dicci, aproape de Florenţa, din care nu va mai ieşi decât spre a fi înmormântat, după 14 ani. Rămăşiţele sale pământeşti nu-şi vor găsi liniştea decât în 1946, când vor fi reînhumate în biserica San Salvatore din cadrul complexului religios Badia a Settimo în apropierea localităţii Scandicci.


În poezia lui Campana îşi dau întâlnire sunete, cu­lori şi muzică (imagini vizuale şi vizionare tip Dante, Leonardo sau De Chirico) arzând ca nişte ruguri nestinse celebrând asfinţitul ocult dintre vis şi veghe. Dino Campana scrie ca şi cum ar dicta în timpul unui vis, vis întrerupt de puternice tresăriri (haucinaţii). Des­tinul poetului toscan a fost comparat cu cel al lui Rimabaud (tema fugii, a aventurii, a abandonării lumii, a civilizaţiei). Noi l-am compara, mai curând, cu ne­fericiţii van Gogh, Gauguin sau Antonio Ligabue, ex­po­nenţi al expresionismului tragic. Printre cei mai auto­rizaţi critici ai lui Campana, trebuie amintit Eu­genio Montale.


O biografie romanţată a poetului „maudit” ne oferă cine-romanul La notte della cometa (Einaudi, 1990) de Sebastiano Vassalli.


VOLUME REPREZENTATIVE: Canti orfici, edizione critica a cura
di G. Grillo, Vallecchi, Firenze, 1990;
Canti orfici, a cura di C. Bene, Bompiani, Milano, 1999; Canti orfici e altre poesie, Einaudi, Torino, 2003


VITRALIU


Seară aburoasă de vară
Din înalt vitraliul aruncă luminişuri în umbră
Lăsându-mi în inimă o pecete arzătoare
Dar cine are (pe albia fluviului se aprinde o lampă)
                                                                  Cine a
La Madonina del Ponte cine e cine-i cel
ce-a aprins lampa? - este
În odaie un miros de putreziciune este
În odaie o plagă roşie lâncedă
Stelele sunt nasturi de sidef iar seara se-mbracă în velur:
Şi tremură seara-iluzorie; iluzorie seara şi tremură dar este,
În inima serii este,
Întotdeauna o plagă roşie lâncedă.
                                               


CĂLĂTORIE LA MONTEVIDEO


Am văzut de pe puntea navei
Colinele Spaniei
Pierind, în verdele
Din lăuntrul asfinţitului de aur pământul cel brun ascunzând
Precum o melodie:
Dintr-o necunoscută scenă fecioară stingheră
Precum o melodie
Albastră, la poalele colinelor încă tremurând o violetă...
Seara cerească lâncezea pe mare:
Chiar şi dauritele tăceri din când în când ale aripilor
Trecură dincolo domoale într-o azurire...
Depărtate cu penetul în felurite culori
Din cele mai depărtate tăceri
În seara cerească trecură dincolo păsări de aur. Nava
Oarbă de-acum lovind în trecere bezna
Cu inimile noastre naufragiate
Bezna lovind cereasca aripă deasupra mării.
Dar într-o zi
Urcară la bord matroanele grave de Spania
Cu ochi întunecoşi şi îngereşti
Cu sânii grei de vertij. Când
Într-un golf adânc al unei insule de la ecuator,
Într-un golf liniştit şi adânc mult mai mult
decât cerul noptatec
Am văzut răsărind în lumina vrăjită
Un oraş alburiu adormit
La poalele prea înaltelor culmi ale vulcanilor stinşi
Sub suflarea tulbure a ecuatorului: până ce
După multe strigăte şi multe umbre dintr-o ţară străină,
După mult zăngănit de lanţuri şi mult aprinsă fervoare
Am lăsat oraşul ecuatorial
Zbuciumului mării nocturne.
Şi tot am mers, tot înainte zile-n şir: navele
Grele de vele-mbibate de calde vântoase treceau calme:
Atât de-aproape încât de pe covertă ni se-arăta arămie
O fecioară din stirpea cea nouă,
Cu ochi luminoşi şi veşmintele-n vânt! Şi iată: sălbatic
                                      La finele unei zille ivindu-se
Ţărmul sălbatic acolo asupra nemărginirii mării:
Şi-am văzit precum nişte iepe
Vertiginoase topindu-se dunele
Spre pajiştea necontenită
Pustie fără de case-omeneşti
Iar noi ne-am întors fugind din calea dunelor când se ivi
Peste o  mare galbenă, semn al neasemuitei bogăţii a fluviului,
Capitala marină a noului continent.
Limpede, proaspătă şi electrică era lumina
Serii şi-acolo celelalte case păreau pustii,
Mai jos pe marea piratului
A oraşului părăsit
Între galbena mare şi dune....



BUENOS AIRES


Vasul înaintează molcom
În cenuşiul dimineţii printre ceţuri
Pe apa galbenă a unei mări fluviale
Se iveşte oraşul cenuşiu şi voalat.
Intrăm într-un port straniu. Emigranţii
Îşi ies din minţi înghesuindu-se ca nişte apucaţi.
În brutala beţie de dinaintea luptei.
Dinspre un grup de italieni înveşmântat
În chip ridicol după moda
De la Buenos Aires se-aruncă portocale
Localnicilor uluiţi puşi pe urlat.
Un băiat aproape gol-goluţ
Odraslă-a libertăţii, gata să se avânte
Se uită la ei cu mâinile în faşa
Pestriţă şi face un semn de salut.
Italienii însă rânjesc ca jivinele.



TREI TINERE FLORENTINE MERGÂND


Se unduia în pas virginal
Li se unduia coama muzical
În strălucirea puiului de soare
Trei fecioare ca o singură graţie
Se unduiau în pas virginal
Cârlionţate negre plete muzicale
Toate trei ca o singură graţie
Şi şase picioruşe în pas de deflilare.



FEMEIE DIN GENOVA


Tu mi-ai adus ceva de algă a mării
În părul tău, şi un miros de vânt
Ce-a alergat de departe şi iată-l greu
De-ardoare, era în trupul tău arămiu:
- Oh, divina
Simplitate a formelor tale svelte -
Nici dragoste nici spasm, o nălucire,
O umbră-a trebuinţei ce se pierde
Senină şi inevitabilă-n adâncul inimii
Şi o topeşte-n bucurie, în farmec senină
Ca prin nemărginire şiroco
Să poată să o poarte
Ce mică-i lumea şi cât de uşoară în mâinile tale!



PILONII FAC FLUVIUL MAI FRUMOS


Pilonii fac fluviul mai frumos
Şi-arcadele fac cerul mai frumos.
În arcade înfăţişarea ta.
Mai pură în azur e lumina de-argint.
Mai frumoasă înfăţişarea ta.
Mai frumoasă lumina de-argint în umbra arcadelor
Mai frumoasă decât blonda Ceres înfăţişarea ta.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul