Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Înţeleptul

        Marian Ilea

Mâna subţire la încheietură ca un vreasc. Degetele alungite de parcă nu se mai terminau. La unghiile groase, buricele ca mingiuţele de tenis – îngălbenite de tutun. Mâna dreaptă. O aşeză pe masa de lemn din tindă. În colţul de sus, printre pânze groase de păianjen, radioul. Cheţa Vasile din Desiştea îşi spuse că fără nevastă vreme de zeci de ani se gândea nopţile că nu va putea trăi. Îi cumpărase de la oraş canapeaua roasă cu o adâncitură în mijloc. Chiar deasupra, pe perete, era „Cina cea de taină”, icoană italienească. Faină. Cu rama făcută la Oraş. Maria murise de opt ani. Acuma se gândea liniştit la ea. De parcă nici n-ar fi fost.


Era palid. Pomeţii osoşi. Obosit. Epuizat de munca de peste zi. Cheţa Vasile din Desiştea era singur. Trăia cu ochii. Simţea cum i se sparg culorile în creier, ţâşnesc din iris ca aripile de lilieci. Lumina era ca o compasiune. Mâncase din carnea aia de porc friptă în bloadăr. La început se uitase la bucata cărnos-roşie ce scuipa parcă sânge. Şi apoi grăsimea. Era porc de coteţ. Vomă. Scârbă. Apoi poftă de mâncare. Se visă în măcelăria lui Şloim. De lângă râu. Parcă i se scutură ceaţa de pe pleoape. Şloim îngenuncheat umblând după bucăţile coşere de carne ale unui viţel. Îi dădu bineţe. Continuă să taie carnea zâmbind. Murmurând rugăciuni de neînţeles. Parcă te poţi ruga atunci când omori un animal. Dar ziua aceea cu soare galben-pământiu, cu zgomote înăbuşite de oase, cu lovituri regulate de satâr. La fiecare zgomot ţâşnea sângele. De parcă nici n-ar fi fost.


Cheţa Vasile din Desiştea ieşise speriat din măcelăria lui Şloim. Alergase la cârciumă. Printre oameni. Îi ardea gâtlejul şi parcă se sufoca. Avea muşchii încordaţi. Era din nou mic. Nu-l mai vedea nimeni.
Cheţa Vasile din Desiştea se trezi cu un bulgăre auriu în piept. Era neliniştea care nu-i plăcea deloc. Din cauza ei nu mai dormea ziua. Somnul de noapte era în regulă. Cel de zi devenise răutăcios. Cheţa Vasile din Desiştea trebuia să uite. În cameră se făcuse frig. Cheţa Vasile din Desiştea nu se mai bucura de nimic de câţiva ani de zile. Asta îi plăcea. O siguranţă deplină punea stăpânire pe el. Călca pe pământul tare. Cu picioarele. Nu vorbea despre trecut. Salută. Avea optzeci de ani. Era respectat. Era înţelept. Saluta şi pleca mai departe. „E tare înţelept”, ziceau desiştenii cu invidie.


Cheţa Vasile din Desiştea mai avea o singură problemă. Visele. Dar alea veneau de dincolo.
N-aveai cum să le stai împotrivă. Visul era ca un creştet de deal ce parcă ţâşneşte de după curba drumului către Cuhea.
Mâncase bucata aia de carne. Osul aruncat în coşul de răchită era pentru câine. Mai avea bucăţi de carne puse în tindă la saramură.
Satârul lui Şloim parcă devenise o prelungire a mâinii. Şloim îşi înălţa ochii. Privea fix. Lovea. Parcă ar fi tăiat crengile copacului ce se vedea prin fereastra măcelăriei.
De parcă nici n-ar fi fost.


M-am născut în 1926, pe 21 august, în Desiştea. În casa lui Ion Gheorghe, tata meu ăl bătrân. Unde o fost şi moară. Mai demult. Am stat doi ani. M-am mutat în Podirei, că tata a fost acolo. La şapte ani, ori mai bine zis în 1933, am intrat la şcoală. Înainte, pe la cinci ani, am şezut la vaci. Ori mai bine zis în 1931. Pe câmp. Acolo am crescut. Cu Chifor şi cu Gavriş. Când ploua, de venea la mine cineva era bine. De nu venea până seara, era uscat. Puneam în traistă o bucată de mălai şi slănină. Şi gata. Trecea o zi. Unde stau eu acuma a fost casă domnească. Da’ bătrânii aceia o murit. Şi a rămas pustiu. Era atuncea un revizor şcolar Ciupea Ion, care ne-a dat nouă casa. Ne-am mutat şi am învălit-o la acoperiş cu draniţă.


Elevul Cheţa Vasile din Desiştea o făcut şapte ani de şcoală. Pe când am gătat, învăţătorul Mureşan, că aşa îl chema, o zis către tata „adu copilu’ ăsta să-l duc eu în Dej la un mecanic mare, să ajungă OM. Da’ tata nu m-o lăsat. S-o temut că n-a avea cine să grijească de vaci. Atunci nu mi-o părut rău. Eram sătul de şcoală. Apoi m-am socotit că nu era rău să mă fi dus. Da dacă nu m-o lăsat... Acuma o trecut. De parcă nici n-ar fi fost. În clasa a şaptea, am fost calificat al doilea din patruzeci şi doi de elevi. Nu eram prost. La 17 ani am căpătat ordin de chemare la oaste. Tocmai în Beclean trebuia să ajung. Eram singurul dintre tineri care am mai rămas în Desiştea. Că bătrânii erau duşi de mult. Am mărs zece ceasuri până acolo. Badea Gavriş m-o dus cu caru’, că tata era plecat în Germania. Acasă o rămas numai mama singură. O noapte am stat în Gâlgău. Am înnoptat la o casă, să nu merem direct în gară, că să trăgea. Avioanele treceau pe deasupra CFR-ului. A doua zi, de dimineaţă, m-am dus în gară. Am bătut într-un gemuleţ. Omu’ ăla din ghişeu s-o răstit şi mi-o spus că am tren peste două zile. Am făcut cale întoarsă. Pe drum m-am întâlnit cu domnu’ Molnar, comandantu’ de leventişti din Săcel. El avea ordin să meargă la Budapesta. Mi-o spus: „Drept să-ţi zic, nu ştiu dacă să mai merg sau să nu mai merg”. Apoi dacă Molnar nu ştia precis dacă să meargă ori să nu meargă la ungurii lui, eu m-am hotărât s-o iau către Desiştea. Îndărăt către casă. Am luat-o prin mălai. Cu grijă. Singur. Eu am spus altora că aşa plec şi că nu răspund pentru nimeni. La un neamţ i-am dat slănină şi mi-o dat ţigări. Pe la Bizuşa am făcut târgu’ ăsta. Eram neumblat prin lume, da’ ştiam să mă feresc. Am trecut Dealu’ Măgurii şi am ajuns acasă. Mama descărca fasolea. Patru ani am stat ascuns în Desiştea. În 1948, m-am însurat. Apoi am plecat în armata românească de am făcut şcoala de tractorişti la Ciorogârla. Ăia o zis să stau acolo să lucru după armată, că-s priceput. Eu n-am vrut să rămân. Mă aştepta muierea acasă. Da’ când am ajuns în armată, nu eram fumător. Acolo eram şase care nu fumam. Când fumătorii aveau pauză de ţigară, noi măturam sectorul. Aşa că ne-am făcut şi noi fumători. Eu am fost ultimul înscris, că n-am mai rezistat că se tot mărea sectorul la măturat. Fumam câte două ţigări pe zi. Îi duceam la tata pachete cu ţigări şi el era mândru că-s soldat deştept.


După armată, am luat o batoză. Din Desiştea. De la cineva. Când se făcea colectivul. Aşa că, într-o zi, o venit preşedintele ăla şi mi-o zis: „Dacă vin să-ţi cer 1000 lei impozit, ai de unde să-mi dai?”. Am zis că nu aflai 1000 lei în toată Desiştea. Că atuncea s-o schimbat banii. Preşedintele ăla m-o pus să aleg din trei lucruri unul: „Ori te înscrii în colectiv, ori te faci chiabur, ori te ducem la canal”. I-am spus aşa: „Dacă mă duci la canal, îmi faci un favor, că acolo-s doctori şi ingineri”. Şi i-am spus povestea lui Şloim, măcelaru din Desiştea, care era un evreu sărac şi când s-a dus în lagăr el era vesel pe peron la oraş şi zicea că, în sfârşit, o ajuns să meargă şi el acolo unde-s duşi evreii bogaţi. Preşedintele ăla o dat cu pumnu-n masă. Da’ şi eu m-am scris cu viteză în colectiv. M-am scris şi în partid şi când m-o certat muierea i-am spus că n-am avut de ales. Azi am patru fete: una-i la Cluj, una la oraş şi una-i aci secretară la şcoală şi una-i în Moldova. Aia nu tare m-o ascultat. Da’ astea toate o trecut. De-acuma-s văduv şi singur. Asta-i povestea mea, care s-o dus de parcă nici n-ar fi fost...


Nu mai erau zile înmiresmate de gânduri ori de speranţe. Sângele parcă devenise pastă grea de săpun de casă. Grăsime de animal şi sodă caustică prin vene. Cheţa Vasile din Desiştea trăia fiecare zi ca o amânare. N-avea curajul de a se opri. Aştepta fiecare ceas să se stingă minut cu minut. Să dispară. Altădată, simţea cum asupra-i co­-bora lumina. Altădată, se bucura. Altădată, cerul era blând şi cald. Altădată, apărea ceva. O piedică. Din exterior. Îi amâna paşii pentru ziua de mâine.


Cheţa Vasile din Desiştea nu mai avea ziua de mâine. Altădată, săptămânile, lunile, anii îi fâlfâiau ca aripile de lilieci pe la ureche. Şi îi plăcea. Pentru Cheţa Vasile din Desiştea, anul era ca o linie. La 80 de ani. Singur. Obosit. Arunca în sertar banii mototoliţi de pensie. Se uita degeaba la feţele oamenilor. Acasă stătea pe canapeaua nevestei. Se ridica brusc. Nu-i plăcea. Ca o durere. Ieşea în curte. Se ducea la grajd. Fuma. Încolăcirile de fum erau altădată gânduri. Era tratat cu respect pe uliţă. Pe drumul mare al Desiştei, îl salutau cei de şaptezeci de ani. Tinereii de şaizeci nu îndrăzneau.


Doamna învăţătoare Zenaida era vecina lui Cheţa Vasile. În Desiştea. Era foarte citită. Eminescu... Dostoievski... Tolstoi... Proust... Spusese odată în cancelarie: „Omul ăsta nu stinge lumina nici după miezul nopţii. Aveţi grijă cum vă purtaţi cu el când îl întâlniţi. Cheţa Vasile e un înţelept”.


A fost destul ca să afle întreaga Desişte. Intelectualii şi funcţionarii de la primărie îi zâmbeau larg. Când îi strângeau mâna, se aplecau uşor. Cheţa Vasile, din Desiştea, nu îi vedea.


Brusc. În luna lui octombrie. Apăruse schimbarea. La optzeci de ani şi aproape două luni. Începu să urineze. O usturime teribilă îi cuprinse fiecare muşchi al feţei. Prinseră a-l durea şalele. Tot trupul îi era încordat. Îl cuprinse o milă teribilă. Îşi trecu mâna osoasă prin părul slinos. În tindă, milioane de fluturi zburau cu mişcări de balerini cu aripi. Unii îşi ardeau aripile la lumina becului. Ca nişte proşti.
Şi-ar fi dorit să-i ia pe lopată şi să-i ducă în grădină. Să-i îngroape. Creştineşte. Altfel, vântul le va spulbera aripile arse.


Pământul îi poate ţine. Ţărâna.
Cheţa Vasile din Desiştea îşi simţi privirea umedă. Cheţa Vasile din Desiştea, groparul fluturilor. Asta da meserie! Luminile rătăcite prin perdea se jucau de-a umbrele pe pereţi. Apoi flăcările soarelui se stinseră. Pereţii erau goi. Cenuşii. Firele groase de păianjen prinseseră zeci de fluturi. Lângă radio. Prizonieri.
Măcelăria lui Şloim. Sângele. Carnea. Camera cu gheaţă. Frigul acela. Cheţa Vasile din Desiştea şopti protector: „Să nu răcească fluturii”. Zborul fluturilor îi mângâia auzul. Acolo, la budă, Cheţa Vasile din Desiştea îşi înfipse adânc mâinile în buzunare. „Ploaia te udă când are ea chef”, îşi spuse Cheţa Vasile din Desiştea. Avea optzeci de ani şi aproape două luni. Înţelept. Se puse pe fluierat. „Nicio grijă. Nimeni nu scapă!” – auzi Cheţa Vasile o voce. Altădată. În tinereţe. Era vocea lui.


Cheţa Vasile din Desiştea auzi perfect vorbele doamnei Zenaida. Învăţătoarea rea de muscă din Desiştea îi spuse în faţa şcolii secretarului de la primărie: „Mi-ar face plăcere să treci mâine pe la mine, când îşi moaie soarele umbra pe pereţii din tinda lui Cheţa Vasile Înţeleptul”.
O mirare nespusă îl cuprinse. Cheţa Vasile Înţeleptul din Desiştea îşi spuse în gând: „Oare de ce unii oameni nu râd niciodată?”. Şi gata. Apăsă cu putere clanţa acelei uşi. Altădată era clanţa uşii prin care intra în tindă. Acuma - nu. O moleşeală teribilă ca intrarea în somn. Apoi o lumină caldă, domoală. „Aşa da”, îşi spuse, plin de o bucurie ciudată.
Cheţa Vasile, Înţeleptul din Desiştea. Făcuse optzeci de ani în august. Acuma era octombrie. De parcă nici n-ar fi fost.
2009 - august, 26-27-28, Corfu, Grecia

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul