Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre ARTA actorului

        Ana-Maria Nistor

Un mic exerciţiu: dacă ne întoarcem în timp, fără ipocrizie şi fără patimă şi începem să căutăm prin bagajul teatral personal pe care îl ducem fiecare, s-ar putea să fim miraţi de ceea ce ne vine mai întâi în minte. Şi-apoi, ca o banală constatare, să recunoaştem că, uneori, arta constă în lucrurile mărunte, în detaliile unor gesturi, în tonalitatea vocii, în felul rostirii. De fapt, cred că sunt vreo trei categorii de spectacole care îţi rămân: cele foarte proaste, care ţi-au zgâriat retina şi, fără să vrei, cicatricea aceea există undeva, în amintire; spectacolele-eveniment, care, dincolo de valoare, persistă prin zgomotul pe care l-au creat în jurul lor; spectacolele „mici”, fără nicio pretenţie a grandorii, care te surprind şi care mizează pe bucuria simplă şi plăcerea nevinovată a spectatorului, nu pe uluirea acestuia. Artă de la „Bulandra” e unul dintre ele. E drept, depinde foarte mult cum şi pentru ce mergi la teatru şi cât de maleabil e subiectivul din tine. Iată un motiv pentru care am început să prefer să văd reprezentaţii în seri „normale”, nu la premieră sau avanpremieră; adică fără critici, fără personalităţi, rude, prieteni, susţinători lacrimogeni sau, dimpotrivă, ochi tăioşi, oricum, toţi veniţi cu temele prea făcute, cu poveşti şi preconcepţii despre spectacol greu de schimbat. Îmi place vecinătatea spectatorilor pur şi simplu, „civili”, care, poate, habar n-au cine sunt actorii, regizorul, textul, care vin împinşi de o nevoie simplă, caută să se bucure şi punct. Deloc naivi, sunt chiar pretenţioşi, deschişi atât cât trebuie şi gata să amendeze orice e contrafăcut. Într-o seară, într-o sală ca aceasta, i-am văzut cuceriţi de trei actori şi de un spectacol simplu. Un text bine scris, al unei autoare în vogă, cu o intrigă deloc savantă şi un subiect care, în mod obişnuit, nu ar trece de marginile unei conversaţii la o cafea. Un tânăr doctor, destul de pasionat de arta contemporană şi suficient de snob, cumpără cu 35.000 de euro un tablou alb, o pânză goală, cu trei-patru dungi aproape insesizabile. Prietenul său, un inginer, este intrigat, nervos şi acuzator; un alt prieten, angajat la papetărie şi băiat bun, încearcă să fie împăciuitor, chiar dacă nu pricepe nimic din pânză, nici nu vede rostul cheltuirii unei sume atât de mari. Din acest punct, care poate părea mort, se dezvoltă conflictul, scoţând la iveală neîmpliniri, regrete, temeri, avatarurile prieteniei, cu dragostea şi stângăciile sale, cu obişnuinţe şi gesturi ridicole. Banalul e salvat de umor şi transformat în text dramatic riguros, cu ritm, personaje bine conturate, replici inteligente şi percutante, cu un dozaj bun de multă ironie, puţină duioşie şi ceva morală, cât să nu fie nici comedioară ieftină, nici piesă didactică. Altfel, a te certa două ceasuri pe o pânză albă este nu doar stupid, ci şi inutil.


Cei trei prieteni (trei tipologii distincte) îşi epuizează criza până la reconcilierea finală în­tr-un spaţiu a cărui cheie de lectură e uşor de prins, un spaţiu static şi restrictiv, care încearcă să câştige prin mişcarea actorilor. În mijlocul scenei e înălţată o casă-cuşcă-încăpere multiplă, ca un exponat, îngrădită chiar de un cordon de jur împrejur, întocmai ca într-o sală de muzeu. Locul – o cutie fără al patrulea perete – citează, prin ziduri capitonate cu blană neagră, interioarele snoabe din Occidentul anilor ’70 şi ’80. Construit ingenios, multifuncţional, el devine, pe rând, living-ul fiecăruia dintre cei trei prieteni, prin mici schimbări la vedere, prin dezvăluirea din perete a câte unei mici pânze înrămate, caracteristice personalităţii unuia sau celuilalt. Regizorul, ca şi actorii se pare că au fost atât de cuceriţi de soluţia scenografică încât n-au mai simţit nevoia explorării spaţiului de dincolo de „exponat”. Cu două mici excepţii, care pot părea întâmplătoare, nu se foloseşte decât interiorul cutiei, lăsând întunericului restul scenei. Păcat, cred că regizorul Cris­tian Juncu putea specula şi locul din afara expoziţiei, fără a dizolva acţiunea şi a dilua conflictul. Chiar şi aşa, povestea te prinde, dar nu prin răsturnări de situaţie, ci datorită jocului actoricesc. Bine camuflat în spatele pereţilor îmblăniţi, Cristian Juncu se concentrează pe rostirea şi efectul replicii, pe relaţie şi pe transformările nuanţate în funcţie de situaţia scenică. Nimic exagerat, nimic la vedere, nicio dorinţă egocentrică de a arăta că „ştie regie”. Este, mai degrabă, o direcţie, un ghidaj printr-un text a cărui montare ameninţa să fie prea realistă şi acum e salvată de câteva semne convenţionale, care plasează povestea în şirul ficţiunilor, nu în cel al mimesisului grosolan.


Actorii, lăsaţi la urmă tocmai pentru că reprezintă cel mai important element ale acestui spectacol, se joacă molipsitor, cu o bucurie pe care o întâlneşti rar, chiar şi la premieră. Ei reuşesc să fie buni şi separat, şi împreună, tocmai pentru că au pornit la drum fără încrâncenarea „marii creaţii”, a „marelui rol”. Vlad Zamfirescu, în rolul ingi­nerului pragmatic, conservator şi admirator al clasicilor, atinge toate jaloanele propuse de traseul personajului său. Violent sangvinic, violent cinic, violent laş, el intrigă şi apoi îşi găseşte adepţi în public, e motorul conflictului şi transformarea cea mai neaşteptată din final. Te sâcâie şi îţi place, te enervează şi te surprinde apoi, lăsând să se întrevadă o sensibilitate a personalităţii personajului dosită în spatele sarcasmului. Îl completează şi îl potenţează pe Şerban Pavlu, în rolul medicului: apărător pasionat al nebuniei sale, duios cerşetor de atenţie şi de preţuirea prietenilor. Ambii sunt puşi în valoare de personajul-contrapunct al lui Gheorghe Ifrim, banal ratat cu o inimă de aur, minge de box la meciurile intelectuale, sentimental fără jenă şi inferior fără resentimente. El este bufonul spectacolului, în sensul superior al termenului, Gheorghe Ifrim asumându-şi sarcina dificilă a echilibristicii pe firul umorului de calitate şi reuşind să se menţină nevătămat până la final, fără a cădea măcar o dată în penibil, gro­solănie şi în tentaţia succesului facil de public. Bravo, băieţi! Habar n-am care v-a fost scopul, dar mi-aţi amintit de o veche lecţie de arta actorului care poate părea acum, pentru unii, desuetă: să crezi cu naivitate în magicul „dacă”. Până în­tr-acolo încât spectatorul, după reprezentaţie, ajunge acasă şi, întors la ale sale, descoperă că are o stare nemaipomenit de bună, molipsit de bucuria de pe scenă. Şi că, uneori, poate pe neaşteptate, arta, ca şi fericirea, se dezvăluie în lucrurile aparent mărunte, nu în spectacole grandioase care vor să fie catedrale ale teatrului şi se prăbuşesc sub propria lor apăsare. Mergeţi la „Bulandra” să vedeţi că „Arta” mai stă şi în detalii.


Artă de Yasmina Reza; regia: Cristian Juncu; scenografia: Cosmin Ardelean; cu: Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu, Gheorghe Ifrim; Teatrul L.S. Bulandra

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul