Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tehnica nouă a aberaţiei

        Iorgu Drăghicescu

Din nou despre reclamele TV. N-am ce face, vreau să fiu în rând cu moda, ca să îi dau în cap. Butonez, comme d’habitude, în căutare de subiect şi am o senzaţie de plictis; aceleaşi prostii sau altele, dar aceleaşi. Oameni care se chinuie să scoată o ştire şi din piatră seacă, indivizi care vor să facă din banal eveniment, alţii care vor să-mi vândă orice, dacă se poate şi zăpadă în plină iarnă. Trişti de ridicoli ce sunt. Dar între chinuitele manifestări numite emisiuni, mă năpădesc reclamele. Odată pornit televizorul, ştiţi, probabil, că n-ai cum să te fereşti din calea publicităţii. Pe orice post ai fugi, ea galopează după tine sau te pândeşte la colţ, te prinde când ţi-e lumea mai dragă. Nici nu te mai poţi indigna în voie de tâmpeniile televizate, că te pocneşte calupul de reclame drept în faţă. La început, era mai violentă lovitura; acum, parcă, ne-am obişnuit cu ea şi ne-am imunizat. Doar că, din când în când, între clipurile publicitare mai vechi sau oarecum normale, apare câte o aberaţie care te face să îţi dai seama că obişnuinţa doar amortizează puţin şocul noutăţii. Un fel de avangardă a publicităţii vine să-ţi arate că „singura regulă e să n-ai nicio regulă” nu mai e de mult o regulă.


Acest soi de reclame stau sub semnul aberaţiei, precum rândul de mai sus. Nu absurd, nu ridicol, nu excentric, ci aberant. Mai demult, mă îngrijoram că agenţiile de publicitate identificau în consumator un ins tro­glodit, uşor retardat, o maimuţă gata să imite ce vede pe ecran, un întâr­ziat pofticios care nu gândeşte, ci arată cu degetul şi aleargă la raft să cumpere orice nimic ambalat într-un filmuleţ de 30 de secunde. Eram naiv (ca să nu spun tâmpit de-a binelea) şi nu-mi dădeam seama că acest fel de manipulare era un compliment. Era bine să fim doar troglodiţi! Acum, agenţiile şi posturile TV distribuitoare se adresează parcă unei gloate de fumaţi, îmbălsămaţi de atâta marijuana. Şi cum am prostul obicei de a vedea un rost în toate, am încercat să găsesc tehnica şi scopul noului tip de aberaţie.


Primul exemplu. O reclamă la bere cu doi tipi care stau la o masă cu ochii în gol spre cameră şi repetă ca doi idioţi ce le place la Neumarkt: „gustul ei amărui”. Şi iar: „– Dar ţie ce-ţi place? – Tocmai gustul acesta amărui”. Nu ştiu dacă trebuia să râd sau să beau o bere. N-am făcut nici una, nici alta; alţii, în schimb, se pare că da, căci am citit că, în plină iarnă, cifra de vânzări a firmei producătoare de bere a crescut. Ceea ce demonstrează că repetiţia e sufletul comerţului, mai ales în cazul unei reclame aberante care intrigă.


Altă prostie: clip cu doi tineri arătoşi la un restaurant, atmosferă din categoria „seară romantică”. Vine chelnerul cu două farfurii: ea nu ştiu ce mănâncă, dar el, care ţine ori la siluetă, ori la bani, are în faţă o mână de legume fierte pe care începe să le savureze cu mare plăcere. Deodată, sub efectul mâncării, partenera sa, aparent superbă, îşi arată adevărata faţă: ştirbă, cu silicoane, saşie. Slogan: „cumpăraţi legume netunate”. Morala: o aberaţie produsă prin tehnica degetului băgat în ochi, că poate n-ai înţeles. Atât de puternic încât fantasticul se împleteşte cu realitatea, vălul contrafăcutului se destramă şi adevărul crud iese la iveală. Consecinţă: n-am să cumpăr în viaţa mea legume din acelea. Dacă efectul lor e asemănător ierburilor luate de Pythia pentru a vedea ce prevede oracolul, mersi, n-am nevoie. Iar dacă o prind pe nevastă-mea, o omor înainte ca să i se arate cine ştie ce!


O altă modalitate de obţinere a aberaţiei publicitare care vinde este impunerea noului cu orice preţ. Chiar şi cu preţul negării propriului produs. Într-o ţară bombardată de 20 de ani cu reclame la detergenţi şi tampoane igienice, cum să gândeşti ca nimerit un text care sună aşa: „Obişnuieşti să pui vată peste absorbant”? Vă reamintesc faptul că ne aflăm dincolo de oroare şi de jenant, la un nivel superior, cel al aberaţiei. Consecinţa: lumea pufneşte în râs şi, apoi, femeile se duc la raftul cu pricina de la supermarket să vadă, totuşi, ce-i cu produsul acesta nou. E, oare, o tâmpenie, ca şi reclama? Hai să vedem. Vândut.


Preferatele mele sunt însă clipurile care prezintă o aberaţie obişnuită, inofensivă, dar care acţionează la nivel subliminal. N-am să-mi fac abo­nament la Cosmote văzând reclama cu Dan Juan; dar mai ştii? O tâmpenie aparent cuminte. Un puşti vrea să agaţe o chelneriţă într-un bar verde; el se dă mare că îl cheamă „Dan. Dan Juan”, apoi vine o altă chelneriţă şi îi spune primeia: „dă-i un espresso, dar foarte scurt, că se grăbeşte”. Gata. Dar, de fapt, nu: îţi rămâne pe retină acel verde al companiei, feţele tinerilor pe care i-ai mai văzut în alte reclame ale aberantei campanii şi oferta de mii de minute în reţea.


În fine, din categoria aşa-numitelor clipuri publicitare de întreţinere a imaginii, o aleg fără dubii pe cea la Coca-Cola. O aberaţie perversă, dar nu prin lipsa de legătură a subiectului cu produsul, ca în cazul anterior, când manipularea se făcea prin personaj şi culoare. Printre toate reclamele atât de agresive, aceasta pare pacea pe pământ: o minunată istorie a băuturii răcoritoare care însoţeşte toate mesele îmbelşugate şi toate casele de la paşopt încoace. Dacă se străduiau puţin, şi romanii ar fi băut Coca-Cola. Să-i vezi pe greci, pe Acropole, cu soarele-n cap! Nu spune nimeni „cumpăraţi”, pentru că o veţi face oricum: Coca-Cola e cel mai bun digestiv după o masă copioasă, ea reprezintă liantul unei familii fericite, iar dragostea tuturor mamelor bune se materializează în sticla oferită zi de zi odraslei.


Aberaţia nu are nicio legătură cu absurdul. Acesta, ca şi paradoxul, are o logică a sa, întoarsă cu măiestrie din condei, o regulă de funcţionare şi o compoziţie anume; are umor şi se adresează inteligenţei, spre deliciul acesteia. Aberaţia, în schimb, dă seamă nimicului, copiază cacealmaua şi vrea să cucerească prin bufnitura finală, abruptă şi fără sens. Mimează umorul sec, dar prostia deviată te aruncă în neant. Da, îţi rămâne pe retină, tocmai pentru că e anapoda, lipsită de centru, pulverizantă. Şi iată că, astfel, vinde, domnule, vinde aproape orice. Poate pentru că intrigă şi trezeşte curiozitatea tembelului şi dorinţa sa de a fi altfel. Sper să fie asta, pentru că de aici mai există drum înapoi şi vindecare. Sau nu?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul