Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mocirla românească

        Horia Pătraşcu


 


Nota redacţiei: Am primit din partea distinsului prozator Horia Pătraşcu un interesant şi vast eseu cu titlul de mai sus despre „modalităţi de simţire, categorii ale sensibilităţii româneşti”. Reproducem partea introductivă a acestui text, un argument ce poate fi parcurs ca autonom. Precizăm că, în continuarea lui, autorul se referă pe rînd la unele „categorii ale sensibilităţii româneşti” asociate: împotmolirea (înglodarea), scurgerea timpului, reumatismul, alunecarea de teren. Sperăm să le putem publica pe rînd.



Aceste ţinuturi create de un Dumnezeu daltonist.





Dacă este adevărat că între peisajul predominant şi sufletul poporului care-l locuieşte există o corespondenţă, aşa cum la noi credea Lucian Blaga urmându-i pe Oswald Spengler şi pe Leo Frobenius1, atunci nici pe departe alternanţa deal-vale, plaiul sau unduirea nu sunt în stare să ilustreze specificul naţiunii noastre, marca inconfundabilă a matricei noastre stilistice – aşa cum de pildă stepa o poate face indiscutabil pentru poporul rus –, ci o imagine mult mai simplă cuprinsă de un singur cuvânt: mocirla.


Nu cred că există o singură parte a ţării româneşti în care acest cuvânt să nu rezoneze adânc în sufletul fiecărui trăitor de acolo aşa cum doar o realitate intimă o poate face. Celor care ar obiecta spunând că mocirla nu este un peisaj le-aş răspunde că mocirla presupune nu numai un anumit peisaj, ci şi un anume tip de pămînt, un anume soare, o anume atmosferă. Pământul de aici nu lasă apa nici să curgă, nici n-o absoarbe, ci se amestecă cu ea făcând-o să băltească indefinit; pământul se lichefiază, apa se solidifică într-un soi de sordidă pastă neomogenă. Soarele de aici – palid toamna, inexistent iarna (iarna românească durează şi câte şase luni) – nu are puterea să o îndepărteze decât în toiul verii, în perioadele brusc caniculare, atunci când pământul este carbonizat devenind un fel de mocirlă uscată, cu crăpături adânci a căror vedere îţi evocă imediat ce s-ar întâmpla dacă ar fi rehidratată. Lucru care se şi întâmplă la prima ploaie care, ca de altfel toate ploile de pe aici – e furtunoasă şi năvălitoare, provenită direct de la robinetul de alimentare a mocirlei. Din nou totul musteşte!


Un fenomen diferit doar din punctul de vedere al stării de agregare a mocirlei se petrece în lungile perioade de iarnă, când aceasta îngheaţă sau este acoperită de zăpadă, mult mai dese fiind însă perioadele de revenire şi de manifestare plenară a fleşcăielii. La noi lumea pare într-adevăr născută din noroi!


Ca să completăm peisajul este suficient să ne gândim la ceea ce acompaniază mocirla, dacă nu chiar la sinonimele ei, şi vom fi obligaţi să rostim cuvinte ca ceaţă, pâclă, negură. Aşadar un mediu umed, jilav, disolutiv, a cărui descriere solicită termeni din registrul stărilor liminale ale fiinţei. Aici umezeala pătrunde zidurile şi carnea ameninţându-le integritatea, învăluie totul, face contururile să dispară sau să se împrăştie ca într-un impresionism al putrefacţiei. Nu e deloc întâmplător că la unul din cei mai importanţi poeţi români Răul nu a putut primi alt chip decât pe al mucegaiului, dacă e să dăm crezare acelora care susţin că Tudor Arghezi a dat o replică autohtonă operei baudelairene. De asemenea, ce poate fi mai grăitor decât că în panteonul nostru literar a intrat cu toate onorurile un meteo-poet, George Bacovia, a cărui întreagă operă constă în descrierea acestui tip de peisaj şi a stărilor asociate lui. Reţin doar două strofe din poezia sa Moină: „Şi toamna, şi iarna/ Coboară-amândouă/ Şi plouă, şi ninge/ Şi ninge, şi plouă// Şi-s umezi pereţii,/ Şi-un frig mă cuprinde/ Cu cei din morminte/ Un frig mă deprinde.”


Ovidiu, poetul latin exilat pe meleagurile doborgene, este unul din cei mai neiertători şi obiectivi observatori ai „spaţiului mocirlitic”. Citindu-i elegiile, nu poţi să nu ai, ca român, o strângere de inimă când vezi oroarea pe care i-o provoacă priveliştile care pentru tine sunt o parte – una cu care ne mândrim de altfel, litoralul Mării Negre – a ţării tale. Oriunde altundeva, Ovidiu ar fi fost, mai mult sau mai putin oficial, considerat persona non grata ever. Aici însă şi-a găsit un bun sălaş al faimei sale, pe de o parte pentru că, oricât de rău ne-ar fi vorbit, suntem mândri că a vorbit despre noi, pe de altă parte pentru că ne regăsim catartic în multe din descrierile marelui poet, existând în noi o respingere naturală faţă de propriul mediu2.


Aşadar, mocirla exterioară este dublată de un orizont stilistic „mocirlitic”, de un sentiment al mocirlei funcţie de care se articulează universul valoric şi în general spiritual al poporului român.


_____


1 Pentru o informare mai amplă asupra teoriilor asupra relaţiei dintre om şi mediu, vezi cartea lui Lucian Boia – Omul şi clima, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005


2 „Vai! Însă iarna tristă când îşi arată colţii / Şi geru-mbracă ţara în albul ei veşmânt, / Şi când la miazănoapte e crivăţ şi ninsoare, / Atunci îi vezi pe barbari de viscole goniţi. / Nici soarele, nici ploaia nu pot topi zăpada, / Şi crivăţul o-ngheaţă: ea-n veci nu se mai ia: / Nu s-a topit cea veche şi vine alta nouă / Şi-n multe părţi rămâne omăt din două ierni. Aşa de tare-i vântul, că dezgoleşte case / Şi turnurile nalte le surpă la pământ. / Atunci de frig, barbarii îşi pun pe ei cojoace, / Îşi pun iţari: nu-şi lasă decât obrazul gol: / Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete / De alba promoroacă scânteie barba lor (...) Aice-s câmpuri goale, nici arbore, nici frunză: / Departe ah! Departe tot omul fericit!/ Când lumea asta-i largă, din toată lumea asta /Pământ pentru osânda-mi aice s-a găsit.” (Elegia a X-a) „Pe mine Carul Mare mă vede, miazănoaptea / Şi ţărmurii sălbatici ai Pontului; şi eu / Cu barbarii de-aice nu pot să intru-n vorbă./ E plin de groază locul, de toate mă-nfior.” (Elegia a XI-a) Publius Ovidius Naso, Tristele, editura Univers, Bucureşti, 1972, trad. Teodor Naum

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul