Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cetatea răscolită

        Nicolae Balotă


Dragostea mea este cetatea mea..., o asemenea credinţă în inviolabilitatea iubirii nu ne este dată decât uneori, rareori, în viaţă şi poate doar la acea vârstă târzie la care ajungi după ce ai suferit toate violurile posibile ale existenţei şi numai dacă legătura cu fiinţa iubită este apărată de meterezele nevăzute din cuvintele Psalmistului: „Domnul meu este cetatea mea“.


Dragostea nu este, nu poate fi invulnerabilă la vârsta primelor insurecţii ale simţurilor, la aceea a turbulenţelor adolescenţei, a convulsiilor inimii neîncercate. Beţiile primei pasiuni împărtăşite te fac să uiţi fragilitatea ei, exaltând în tine un sentiment al atotputerniciei, acelaşi cu siguranţa oarbă a celui ce-şi conduce maşina sub imperiul alcoolului. Sunt însă atâţia şi atâtea în jur care ar putea să risipească în tine luciditatea înşelătoare a beţiei, să te trezească din somnul hipnotic în care iarăşi şi iarăşi te scufundă delirul amoros. În zadar.


Umblam buimac prin oraşul meu, năucit de focurile de artificii ale unei sărbători a simţurilor şi simţirii ce începuse pentru mine, pentru noi doi, într-o seară din primăvara acelui an şi continuase tot mai radios în plină vară. Exultam la braţ cu o făptură inocentă, pierdută şi ea în visul treaz al iubirii dintâi, deliram socotindu-mă lucid, cu luciditatea jucătorului distrat, rătăcit într-un sumbru tripou împânzit de trişori la pândă.


Un timp, timpul glorios al saturnaliilor amorului nostru, n-am luat câtuşi de puţin seama la ameninţarea sub care stătea acest amor. Îl credeam invulnerabil. Şi doar eram suficient de treaz – dacă nu prin propria-mi luciditate, măcar trezit de pleasna bicelor ce ne atingeau tot mai des – ca să-mi dau seama că, în lumea în care mişunau din ce în ce mai numeroşi emisarii din tenebre, în care s-a lăsat o cortină de fier de netrecut pentru noi, cei căzuţi de partea sinistră a ei, nu erau prea multe şanse pentru a celebra până la fericita sa împlinire legiuită sărbătoarea dragostei dintre un june român şi o junincă elveţiană. Focurile noastre de artificii erau dintru început condamnate să fie stinse. Dar asta noi n-o ştiam sau, mai curând, nu voiam să o ştim.


Doar amândoi, Claude şi cu mine, vedeam că, sub ameninţarea puterilor din întuneric, agenţi ai puterii instalate cu sila, minuscula colonie a străinilor occidentali din Cluj, din care familia ei făcea parte, intrase în alarmă încă de la începutul verii nefastului an 1948. Unii se pregăteau să părăsească ţara românească, alţii aveau să fie siliţi să plece. Amicul meu Nell, directorul Bibliotecii franceze, îşi făcea bagajele. Spre regretul meu urma să dispară în curând pentru totdeauna, împreună cu soţia şi copilaşul lor nou-născut. Nu mă aşteptam ca totul să se petreacă atât de precipitat. Într-o zi, când l-am întâlnit în Piaţa Unirii, la picioarele lui Mathias Corvinul, călare pe calul său de bronz şi mi-a oferit Citadelle, cartea nou apărută a lui Saint-Exupéry, nu-mi spunea iar eu nu-mi dădeam seama că era un cadou de bun-rămas. Ne-am despărţit ca şi cum ar fi urmat să ne reîntâlnim două-trei zile mai târziu. Peste puţin aflam că plecase. Profesorii occidentali sub contract cu statul român se aşteptau la rezilierea acestor contracte, dacă nu cumva fuseseră deja anunţaţi că Universitatea din Cluj renunţa la serviciile lor. Umberto Cianciolo, soţul Etei, frumoasa noastră prietenă, trebuia să-şi lase catedra şi să părăsească ţara, ba, ceea era mult mai dramatic, să se despartă de ea. Nu putea să o ia cu sine, căci căsătoria lor fusese declarată nulă după anularea sentinţei de divorţ pronunţată cu câţiva ani în urmă de un tribunal român care-i permisese să-şi repudieze prima lui soţie italiancă. Yves Auger, fostul meu profesor de franceză, nu avea asemenea legături conjugale. Avea în schimb altele, care şi ele făceau ca despărţirea lui de ţara românească, unde îşi făcuse întreaga carieră universitară, să fie dureroasă. Prietenul, tovarăşul de vânătoare şi pescuit al lui Sadoveanu, Ionel Pop şi al altora avea ce să regrete: unde mai avea să găsească el asemenea camarazi, tăcuţi şi concentraţi când pândeau într-un luminiş pe înserate un cerb sau când urmăreau păstrăvi, în câte o dimineaţă de cristal, aruncând lanseta din bulboană în bulboană pe Valea Tarcăului, devenind mai apoi vorbăreţi, la un pahar de vin de Jidvei, lângă un foc de găteje, scoţând din tolbă, nu cea de vânător sau de pescar, ci cea de taină, o povestire încântătoare după alta. Cine mai avea să-i trimită o telegramă ca aceea care-l intrigase la culme: „Trimis treizeci vaci ridică imediat Poştă. Ionel Pop“, iar când se prezintă la oficiul poştal să i se înmâneze o lădiţă cu treizeci de raci zvâcnind încă din labele chitinoase? Nu, hotărât, absolventul venerabilei École Normale Supérieure, elegantul bărbat chisnovat pe care mă amuzam să-l ascult plescăind pofticios din limbă în timp ce cita la curs un text din Rabelais, nu se aşteptase, venind cu ani în urmă în ţara aceea necunoscută de la celălalt capăt al Europei, să dea de o asemenea pleaşcă şi nu doar o dată sau din când în când, ci repetată ad libitum, până a deprins savori, necunoscute de el în internatul din Rue d’Ulm, desfătări păcătoase ale palatului bucal subtil asociate cu cele ale gurii istorisitoare. Iar acum, când era silit de comunişti să părăsească ţara aceasta la umbra Carpaţilor şi, odată cu ea, catedra, prietenii povestitori, dimineţile brumoase din munţii Sebeşului, clare din Apuseni, vinul de Lechinţa şi câte altele, ştia preabine că nu i se va mai da prilejul, acolo, în ţara plată a Belgiei, la Gand, unde era numit director al Centrului cultural francez, să întâlnească astfel de voluptăţi, ştia că le lasă, poate pentru totdeauna, în urma lui. Nu ştiu, însă, dacă îşi dădea tot atât de bine seama că cei ce-l alungau din ţara aceasta care îl adoptase demult, aveau să interzică şi băştinaşilor rămaşi în urma lui asemenea desfătări, urmând chiar să-i stârpească pe unii dintre cei ce le cultivaseră împreună cu el. Rămâneau, e adevărat – şi avea să le ducă dorul – câte o vale a Bistrei, cu pietrele peste care apa şi păstrăvii saltă voios, câte o pădure, tot mai rară, încă netăiată, în munţii Rodnei, ba chiar şi câte un cerb boncăluind de unul singur prin acele păduri.


Lectorul de franceză Jacquier, Henri al nostru, binecunoscut şi drag nouă cerchiştilor, nu bătuse asemenea colegului său Auger, pe care-l detesta cordial, coclaurile ardelene. Pădurile sale, străbătute de el în lung şi în larg, fuseseră cărţile şi, înainte de toate, cele din propria sa bibliotecă. Îndrăgise de tânăr vânătoarea şi pescuitul, dar vânatul ori peştii pândiţi de el erau numai cuvinte. Apoi, ca un bun francez, era şi el gourmand, poate chiar mai pofticios decât Auger, de unde şi corpolenţa timpurie, dar se considera mai degrabă un fin gourmet. Erudiţia sa certă în materie de bucătărie îi era furnizată de consultarea asiduă a diferitelor tratate de gastronomie, de la Fiziologia gustului, celebrele „méditations de gastronomie transcendante“ ale lui Brillat-Savarin, prin ghidul culinar al marelui chef Auguste Escoffier, la acea biblie a gurmandizei mondiale care e monumentala Gastronomie practică a lui Ali-Bab. De câte ori nu ne-a regalat Jacquier cu feluri dintre cele mai fanteziste, dar totodată extrem de riguros elaborate, conform uneia sau mai multor reţete dintre cele peste cinci mii câte le conţine acest magnum opus! Le-am savurat, fireşte, ascultându-le citite de el din tomul de dimensiuni impunătoare şi comentate cu o rară erudiţie gastronomică, deoarece niciodată amicul nostru ce se adresa intelectului şi sensibilităţii şi nicidecum papilelor gustative nu ne-a oferit o delectare mai vulgar materială. Singurele exerciţii practice pe care le-am făcut sub îndrumarea sa, în bucătăria soţiei sale, au constat în amirosirea cu luare aminte, pe rând, din borcănaşe minuscule astupate cu grijă, a unor épices aduse de el din ultima sa şedere în Franţa, condimente italiene, maghrebine sau extrem-orientale, pe care aveam să le regăsesc mulţi ani mai târziu în bucătăria franceză, devenită a noastră, invadată între timp din toate părţile de gusturile bucătăriilor străine, mondializată. Mă întrebam, în timp ce adulmecam sălbaticele mirosuri exotice din „Indiile orientale“, la ce îi vor fi slujind acestea nevestei bunului Henri, care gătea blajin moldoveneşte. Dar nu numai cu alivenci şi cu poale în brâu se hrăneşte omul, ci şi cu bucate imaginare.


Acea ultimă întoarcere a lui Jacquier în patria-mamă fusese totodată şi prima sa călătorie într-acolo după război. Revenise cu imaginea unei Franţe amărâte, sărăcite, destul de slab nutrite, chiar şi după trei ani de la încheierea conflagraţiei. Panorama nu era deloc triumfală. Cred că această sumbră viziune a sa a atârnat mult în cumpănă atunci când a fost silit să aleagă între a pleca din România sau a rămâne. Toate i se păreau în ţara de baştină excesiv de scumpe faţă de preţurile din România. Cred că nu avusese prudenţa lui Auger, care îşi făcuse demult rezerve la Crédit Lyonnais, sau ca fostul meu dascăl de la liceul George Bariţiu, Henri Michel, care – după gurile rele din Cluj – îşi investise economiile în două rentabile case de toleranţă din Marsilia. Jacquier făcea parte dintre francezii, destul de numeroşi, care sunt „prčs de leurs sous“. Se despărţea greu de bănuţii săi şi prefera, chiar şi la propriu, nu numai la figurat, să fie cât mai „aproape“ de ei. Claude îmi relata uluirea tatălui ei care, îndată după anunţarea „stabilizării“ monetare din august 1947, i-a făcut o vizită lui Jacquier pentru a se consulta cu el, ca un cetăţean străin cu un alt cetăţean străin, pentru a şti cum procedează el cu banii româneşti din care, conform dispoziţiilor, doar o mică parte era schimbată în banii noi. Jacquier era disperat. I-a deschis pe rând sertarele unei pântecoase comode Biedermeier pe care o avea în dormitorul conjugal şi i-a arătat acolo bancnotele acumulate teancuri-teancuri. Erau grămezi impresionante chiar şi pentru elveţianul, care nici el nu ducea lipsă de sume mult excedentare faţă de cele trei milioane fixate ca o limită de autorităţile române. Experienţa aceasta amară pentru Jacquier nu i-a servit de lecţie. Când Emil Petrovici, rectorul lingvist al Universităţii, împreună cu acolitul său Alexandru Roşca, s-au pus, plini de zel partinic, să „epureze“ Universitatea din Cluj, ei i-au propus în mod excepţional lui Jacquier să rămână la Facultate cumulând două catedre, cea de franceză cu cea de filologie romanică, întrucât titularul acesteia, profesorul Giuglea, fusese tocmai dat afară. Francezul nostru a acceptat această dublă promovare, s-a grăbit să aranjeze cu serviabilul şi culantul Alexandru Rosetti un doctorat ce i s-a acordat imediat pentru lucrări pe care le avea în manuscris, dar, lenevos la scris, nu le încheiase. Nu-l prea aprobam în pasul pe care-l făcuse, deşi mă bucuram că va rămâne printre noi. Nu ştiam atunci, nici el, nici noi, cerchiştii, prietenii săi cei mai apropiaţi, ce va urma. Nu ştia că, refuzând să plece, să se prezinte la postul din Beirut pe care i-l oferea Misiunea Universitară Franceză, de care aparţinea, renunţa astfel definitiv la avantajele profesorului străin sub contract, devenind un dascăl român supus tuturor mizeriilor rezervate de o dictatură obtuză condiţiei sale. Printre acestea, desfiinţarea în scurtă vreme a catedrei de franceză, căci stalinismul în perioada sa virulentă nu suferea studiul limbilor şi literaturilor occidentale, apoi reînfiinţarea ei ceva mai târziu, în schimbul pierderii celei de a doua catedre. Dar incertitudinile permanente, dar penuria ce se instala în curând, dar temerile, alarmele continui? Se va apăra bietul de neliniştitoare vizite inopinate, de năvala unor mărunte, dar insolente autorităţi abuzive, printr-un fel de firmă bătută în cuie pe uşa de intrare a casei sale, purtând cu litere de o şchioapă titulatura „Misiunii Universitare Franceze“ din care nu mai făcea parte şi care nici nu mai era recunoscută de nimeni în ţara căzută sub cizma roşie. Nu ştia când făcea acea alegere între a pleca în Liban şi a rămâne în România („pentru că nu pot să-mi iau toate cărţile şi toate lucrurile cu mine“ – ne explica el) că va deveni persona non grata pentru autorităţile patriei sale, rămânând totodată până la moarte, pentru cele ale ţării sale de adopţiune, un occidental cam suspect, în orice caz suspectat. Nici nu bănuia măcar că el însuşi se va teme în curând până şi de propria sa umbră, de trecutul său, într-atât încât va căuta să ne evite până şi pe noi vechii, bunii săi amici din Cercul literar, ştiind că eram foarte rău văzuţi de puternicii zilei, că eram scoşi din pâine, că trecusem sau urma să trecem prin temniţe, eram probabil urmăriţi şi că într-o întâlnire cu noi îi va fi greu să evite evocarea politicalelor. De aceea, sub pretexte copilăreşti, nu ne mai primea în salonul său cu fereastra către stradă, unde presupunea probabil că am putea fi văzuţi sau chiar ascultaţi de afară, ci în bucătăria din fundul casei, care dădea spre grădină. Făceam haz, împreună cu Nego, de temerile bietului Henri, închipuindu-ne ori de câte ori ne pregăteam să-l vizităm, că la apariţia noastră în poarta casei sale din strada Donat se refugiază într-una din budanele în care toamna strângea cu sârg prunele căzute din prunişorii săi pentru a extrage din ele – ca un bun român ce devenise – preţioasa palincă. Nici eu nu aveam de unde să ştiu că, mult mai târziu, după anii de puşcărie, într-un anotimp ceva mai clement, îi voi cere profesorului Liviu Rusu, ca Doktorvater al meu, să-l desemneze pe colegul său, Henri Jacquier, ca membru în comisia mea de doctorat, preferând să-i am alături – într-o universitate de care mă înstrăinasem şi îmi producea silă – pe aceşti vechi magiştrii ai mei, în ceea ce pentru mine era doar o ceremonie academică cu o coloratură întrucâtva nostalgică. Păstrasem pentru Henri Jacquier vechea preţuire, nu atât a mai tânărului discipol, cât a unui confrate, iar afecţiunea mea nu răcise cu trecerea timpului şi cu despărţirea dintre noi, ci sporise parcă străbătută de o undă caldă de milă pentru omul moale, învăţat, îmbătrânind tot mai singur printre cărţile sale tot mai bătrâne, mai prăfuite.


Pe omul acesta, victimă a vremilor sub care i-a fost dat să trăiască neizbutind să li se împotrivească în vreun fel, dar şi a propriei slăbiciuni pe care cu atât mai puţin şi-a înfrânt-o, am încercat să-l apăr în faţa autorităţilor ţării sale de origine. Apărare zadarnică. Eram în anii ’70, când am început să fiu invitat la unele recepţii date de Ambasada Franţei din România, ca unul care publicam des articole, eseuri pe teme de literatură franceză. Tot în această calitate eram invitat să conferenţiez cu anumite ocazii – cum a fost aceea a morţii lui Malraux în 1976 – la Centrul Cultural Francez din Bucureşti, din bulevardul Dacia, redeschis după anii de prohibiţie. Într-o asemenea împrejurare, stând de vorbă cu un consilier al Ambasadei (despre care aflam ceva mai târziu că era ataşat militar, deci având probabil însărcinările unui ofiţer de informaţii), i-am vorbit despre Jacquier al nostru. Vedeam cum interlocutorul meu se întunecă pe măsură ce ascultă, fără să mă întrerupă, elogiul meu adus acestui compatriot al său. Un compatriot despre care nu putea să-mi spună la urmă, cu un vădit dispreţ, decât că tot ce ştie despre el nu e spre lauda omului. Evident, îl considera un trădător. Dar, insistam eu, iritat de reaua voinţă (cum o consideram eu) a funcţionarului diplomatic, profesorul Jacquier a adus Franţei mai multe servicii decât mulţi diplomaţi în post la Bucureşti, a slujit cultura franceză cu devotament, cu pasiune, cu multă ştiinţă, în nişte ani deosebit de grei, când nu era, ca acum, (eram prin ‘76-’77) nici centru cultural al Franţei, nici bibliotecă franceză. Cât despre atitudinea sa politică, nu pot spune decât atât: Henri Jacquier este tot ce poate fi mai contrar comunismului. „Et aux communistes qui sont de nos jours, malheureusement, encore si nombreux parmi les intellectuels français“, am adăugat pierzându-mi cumpătul. Eram prea iritat de obtuzitatea funcţionarului diplomatic şi poate agent de poliţie secretă, pentru ca să mă pot abţine. Nu mi-a răspuns nimic, n-a ciocnit cu mine paharul de şampanie pe care-l luase de pe tava chelnerului angajat de la Capşa (probabil angajat, în acelaşi timp, al Securităţii), ci mi-a întors spatele. Epitaful francez al lui Henri Jacquier, sentinţa definitivă a oficialităţilor nu suna bine. Nici cel rostit de unele guri particulare franceze nu era mai clement. „Il est trop poli pour ętre honnęte“ – spunea despre el bătrâna doamnă Racovitza, văduva franţuzoaică a savantului, care avea un dinte împotriva lui. Oare? – mă întreb amintindu-mi răutăcioasa formulă atât de franţuzească. Într-adevăr, adeseori politeţea franceză (şi nu numai) maschează sentimente rele sau resentimente nutrite într-ascuns, fiind tocmai contrariul acelei politeţi adevărate, în care văd o primă treaptă, modestă, pe calea renunţării la sine şi a iubirii de-aproapelui sau măcar a bunăvoinţei faţă de acesta. Era Jacquier unul dintre acei „trop polis“, era el un asemenea făţarnic? Nu, altele erau slăbiciunile bunului nostru Henri. Era, înainte de toate, o anume peur de vivre – ca să folosesc tot o expresie franţuzească. Îi era teamă să se confrunte cu viaţa în ceea ce aceasta poate avea şi are mai exigent, mai greu de asumat.


Refugiat în citadela sa cu ziduri de hârtie, atât de expusă vântoaselor rele, adăpost precar al unei existenţe vulnerabile, bietul nostru prieten se ferea de istorie (asemenea veneratului său maestru, Valéry) ca de un primejdios izvor de erori, de prejudecăţi, de uri. Atât doar că istoria, îndeosebi aceea a sângerosului secol în care i-a fost dat să trăiască, nu cruţă nimic din cele temporale. Lipsit de o credinţă care să-l ancoreze în intemporal şi, totodată, prea lucid pentru a nu-şi da seama cât de expus este agresiunii istorice, credea că se poate sustrage ei, se poate adăposti în sfera ideilor pure, iluzie şi aceasta de sorginte valéryană. Erudit lingvist, nu dispunea, însă, de iscusinţele artei poetului Tinerei Parce. Şi nici de patosul lucidităţii aceluia, ce deriva din obscure profunzimi pe veci pecetluite. Ascuns după rafturile pline de opuri şi opuscule citite sau urmând să fie citite, Jacquier nu era nicidecum atras de abise, de care se ferea ca de ciumă. De aceea nici nu i-a fost dată alunecarea şi cu atât mai mult prăbuşirea în acele adâncuri. A fost ferit, mai mult decât a izbutit să se ferească, de terorile extreme ale netimpului în care i-a fost dat să trăiască. Cum am putea să-l învinuim că s-a pitit, ca atâţia alţii, după nişte metereze fragile! În cazul său acestea fiind alcătuite din cuvinte pe care le gusta, degusta, savura, fragilitatea lor era asemenea cu aceea a mărgelelor de sticlă. Ştia prea bine că sunt fragile, mult mai bine chiar decât mine, prea tânăr încă pentru a recunoaşte precaritatea în folosirea uman preaumană a cuvintelor. Parcă-l aud, în convorbirile noastre din bucătărie, antrenat de mine spre zone primejdioase, căci, rănit de ceea ce consideram trădarea spiritului, repudierea valorilor din partea unor seniori ai literelor române, respectaţi de mine până atunci, dacă nu veneraţi, vituperam împotriva acestora, ca şi a barbarilor în slujba cărora se puseseră, îl aud pe magistrul meu francez amintindu-mi, cu un scepticism de care nu-l credeam sincer pătruns, butada lui Malherbe după care rostul poetului în cetate nu este altul decât al jucătorului de popice. Protestam cu vehemenţă, apărându-mi – fără să i-o spun – fiinţa, în ţesătura căreia socoteam că verbul, logosul, ba chiar cuvintele de rând alcătuiau nu doar o friabilă bătătură trecătoare, ci o trainică urzeală. Nu, nu puteam admite că jocul cu mărgele de sticlă al scriitorului, ca să nu mai spun al filosofului sau al teologului, ar fi identic cu acela al popicarului. Dar parcă şi el, bunul nostru Henri, atât aştepta, să audă replici fugoase ale tânărului din faţa lui, argumente juvenile desigur, dar cu atât mai viguroase, care să-l remonteze, să-i risipească îndoielile, temerile. Căci, asemenea acelor épices pe care ni le trecea pe la nas, după ce le studiase aplicaţiile multiple în savantele reţete din Ali-Bab, dar care nu erau pentru moldoveanca Lia Cucu, devenită doamna Jacquier, de nicio trebuinţă atunci când bucătărea folosind sărăcăcioasele ingrediente oferite pe tichetele alimentare ale epocii, sau pe care le căra în raniţă cumpărându-le de prin satele de pe valea Someşului, tot astfel – vai! – rafinatele versuri valéryene pline de inefabilă poezie pură, construite cu rigoare de epură, sau cele ale lui Gerard Manley Hopkins, a căror înaltă inspiraţie mistică o elogia, nu-i puteau folosi bravului Henri Jacquier la nimic în apărarea sa de răutatea pustiitoare a vremii.


(continuare în numărul viitor)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul