Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Literatura română (ca) în filme

        


1. Care credeţi că au fost cele mai reuşite ecranizări din cinematografia românească din toate timpurile?


2. Ce lucrări ale literaturii române au avut parte de ecranizări nedrept de slabe şi ar trebui reconsiderate acum?


3. Ce opere literare româneşti, încă neecranizate, credeţi că ar merita să fie în atenţia scenariştilor şi regizorilor? Aveţi încercări personale în acest sens?



Dan Iancu



1. Pădurea spînzuraţilor, Nunta de piatră, Duhul aurului.


Exemplele de mai sus sunt din două generaţii. Din păcate unul nu mai poate face (Ciulei), iar alţii sufera de angoasa „genialităţii“. (Pi?a). Pentru mine, cele trei filme sunt vîrfuri cu abordări diferite.


2. Creangă a avut parte de ecranizări păşuniste sau Sadoveanu, dacă ne referim la clasici. Nu-mi dau seama cît l-ar interesa pe un regizor astfel de ecranizări, mai ales că nu avem o industrie cinematografică, ci doar cîţiva regizori foarte buni, iar bani ioc. In general, la noi ecranizările au făcut loc unor lucrări „rococo“ metaforizate pînă la neinspiraţie.


3. Aici problema e scenariul. Poate că o operă literară să fie excepţională, dar atîta timp cît nu-şi găseşte scenaristul, care să pună „carne“ pe o idee preluată dintr-o carte, şi regizorul, care să simtă obiectul, e foarte greu de dat „indicaţii“. Un exemplu de abordare mecanică e filmul lui Tudor Giurgiu, Legături bolnăvicioase. Exemple de cărţi slabe ecranizate genial sunt. Totul e această întîlnire între carte şi scenarist şi regizor. Cum avem puţini regizori foarte buni, cum scenarişti sunt cam cîţiva, iar bani, repet, mai nimic, rămînem la dorinţe. Mi-ar plăcea să văd o ecranizare după Cronică de familie şi după Băgău, Orbitor sau Jurnalul de la Păltiniş... Lista e enormă, dar, fără cele cîteva elemente de care am vorbit, totul rămîne doar intenţie.



George Volceanov



1. Pădurea spînzuratilor, Moara cu noroc, O noapte furtunoasă, Reconstituirea.


 2. Toata seria de romane Cireşarii a lui Constantin Chiriţă. Apreciez jocul excelent al actorilor, dar nu şi mijloacele sărăcăcioase care au fost investite în Toate pânzele sus. Filmul respira prin toţi porii briza Lacului Mogoşoaia. Păcat de roman şi de actori.


3. Saludos de Al. Ecovoiu ar trebui să constituie punctul de plecare al unei superproducţii în stil hollywoodian sau al unui serial TV thriller. Prozele lui Mircea Nedelciu ar merita şi ele ecranizate.


 


Ion Lazu



1. E adevărat că  filmul românesc trăieşte un moment bun, deşi se fac prea puţine filme? Cu o floare, cu două flori nu se face primăvară în cinematografia noastră atât de lipsită în ultimele decenii de realizări cât de cât onorabile! Abia cu multe flori şi nu de ţiplă, vezi bine, s-ar putea consolida o bază de pornire... Personal am văzut acum câteva nopţi mult discutatul şi lăudatul 4,3,2... şi am fost rău dezamăgit. De ce? Vă pot argumenta, însă mi se pare specios, pentru că nu avem un film artistic, ci un documentar rău condus şi de mântuială, mutând lucrurile în derizoriu: o studentă aiurită intrată pe mâna unui escroc-iepuroi, nicidecum a unui medic, care îi pune o sondă, după ce le călărise pe cele două studente căzute în plasă. Însă totul se termină cu bine-mersi, căci celor două figurante li se face foame, după 70 de minute de filmări, nu? Mai curând o farsă, iar nicidecum drama-tragedia zecilor de mii de femei care au suferit, s-au betegit pentru toată viaţa sau au făcut ani grei de puşcărie sau au murit din cauza cumplitei legi... Nu insist, am trecut prin atâtea eşecuri cu cinematografia română încât ne-o ajuta Dumnezeu să trecem şi peste o izbândă găunoasă... Acum la obiect cu prima întrebare: Avem destule ecranizări bune şi chiar foarte bune: Moara cu noroc, Tănase Scatiu, Pădurea spânzuraţilor, Dincolo de pod, Adela, Reconstituirea, Titanic Vals, Felix şi Otilia, Fefeleaga, O vară de neuitat (după o nuvelă de Petru Dumitriu). Însă cea mai reuşită ecranizare românească din toate timpurile este, după a mea părere, filmul lui Stere Gulea: Moromeţii, pe care aş numi-o capodoperă.


2. Flime proaste după cărţi bune? Bietul Ioanide, un prim exemplu peremptoriu. Aş da alte multe exemple, dacă aş avea în faţă lista tuturor ecranizărilor după scriitori români; ceea ce ştiu bine este că aveau cale liberă la studiourile de la Buftea câţiva scriitori-clientelari precum Eugen Barbu, D.R.Popescu, Titus Popovici, Fănuş Neagu, autori de zeci de scenarii dintre care nici unul nu a atins performanţa. Şmecherii româneşti, lucruri aduse din condei, cu un ochi la publicul dornic de pâine şi circ, iar cu celălalt holbat cu mare grijă la culturnicii din CCES-ul de tristă amintire. Practic era vorba de un monopol al câtorva privilegiaţi, pomeniţi mai sus; în rest, după chiar declaraţiile celor de la casele de filme, nu era indicat să te încurci cu orice scriitor din afara sistemului. Câteva experienţe personale, dacă e să nu vorbim doar generalităţi: în neuitatul pentru mine an 1970, când am debutat ca prozator, deşi aşteptam de câţiva ani buni apariţia volumului de poezii – cunoscuţii mă socoteau poet, unii o mai fac şi astăzi –, mă pomenesc cu premiul cel mare la primul concurs de subiecte de film (împărţeam această onoare cu Radu Mareş, prozatorul de la Cluj). Însă nici vorbă să se ia în lucru scenariul meu sau al vreunui alt autor de pe lista cîştigătorilor. De ce ne-aţi premiat? Pentru că din punct de vedere literar etc. Pe scurt, repede şi-au dat seama că făcuseră o greşeală. Noi nu cunoşteam exigenţele (ideologice) Studioului cinematografic... nu răspundeam comenzii sociale... indicaţiilor preţioase. În ce mă priveşte, idealist din fire, am perseverat. M-am prezentat cu scenariul Rămăşagul şi m-am luptat cu casele de filme vreme de vreun deceniu, zi de vară până-n seară. Între timp îmi apăruse romanul omonim, desigur la editura Cartea românească, însă pentru Dulea şi Traian Ştefănescu asta nu avea nici o relevanţă: O carte apare în câteva mii de exemplare, un film îl văd milioane de cetăţeni – mi se spunea. Şi ca să nu lungim vorba, să nu vi se pară că m-aş fi lecuit de scris scenarii – dar nici să nu vi se pară că s-ar fi schimbat ceva... prin părţile esenţiale în cinematografia noastră. Am scris scenariul Veneticii şi, după speranţe de mulţi ani,m-am resemnat să-l transform în romanul omonim... Am adus aproape până la zi povestea incompatibilităţii mele cu iubita de-o viaţă, cinema­tografia...


3. Văd ecranizate cărţile clasicilor noştri, cum am văzut de când mă ştiu filme extraordinare după scriitorii mari ai întregii lumi. Este o evidenţă: se ecranizează la această oră filme după marii scriitori ai secolului XX, dar şi ai unora mai vechi, pentru bunul şi salutarul motiv că un film bun trebuie să aibă un bun story, un dialog măiestrit, ca să nu mai vorbim de mesajul autorului-autorilor, care va fi întotdeauna general uman. Măcar aici nu trebuie să dau exemple. Totuşi, iată un film chiar mai bun decât romanul din care s-a inspirat: Femeia nisipurilor, după Kobo Abe – dar acestea sunt excepţiile. De la noi trebuie ecranizate romanele lui Gib I. Mihăescu, în primul rând formidabilul Rusoaica. Cine se încumetă? Voiculescu, Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Petru Dumitriu, Breban, dar şi Dan Stanca, şi Radu Aldulescu, Ecovoiu, atâţia alţii, de ce nu? chiar din cea mai nouă promoţie de prozatori. Însă mi-e tare teamă că nu se găsesc printre tinerii regizori oameni care să aibă respectul şi răbdarea necesară unei ecranizări – pur şi simplu mă tem că vremea unor astfel de aventuri a trecut, cel puţin în cinematografia noastră. Din păcate nu pot să trec peste neîncrederea mea în conlucrarea dintre regizorii tineri şi scenarişti care să aibă în vedere marile romane ale literaturii noastre clasice sau actuale. Dar mai ştii? Mai ştii...



Dan Perşa



1. Întrebarea e prea specifică. Dacă e cineva care să fi văzut toate ecranizările după romane româneşti, oricum nu le mai are proaspete în minte. Dar să facem o listă sumară: Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni, Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Neamul Şoimăreştilor, Baltagul, Enigma Otiliei, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Moara cu noroc. Şi, nu sunt prea sigur, dar e posibil: Ciuleandra, Cireşarii, Dumbrava minunată, Amintiri din copilărie, Muşatinii, Toate pânzele sus. Fiecare dintre ele e, în felul său, un film reuşit. „Celebru” nu e nici unul (ca Pe aripile vântului, de pildă). Mie mi-au rămas în minte nişte imagini dintr-un film din anii optzeci, cred că de Daneliuc, posibil după un roman de Sadoveanu (probabil Ochi de urs de Stere Gulea, nota red.). Nu mai ţin minte titlul. Oricum, dacă mi-ar fi venit ideea unei astfel de anchete, m-aş fi întrebat mai întâi: la ce bun ecranizările după cărţi, nu mai ştim să citim?  


2. Toate. Şi oricât s-ar strădui cineva, corijarea nu e posibilă. Literatura şi filmul sunt limbaje totalmente diferite. Îl pui în alt limbaj, ce mai rămâne din roman? Doar o schemă epică, o abureală. Filmul e o chestie de box-office şi filme se fac după cărţi ajunse celebre (ca Harry Potter), ca să umple nişte buzunare. Ce romane celebre avem în literatura noastră ca să atragă un producător? În comunism, se făceau filme după opere literare pentru a desăvârşi Cântarea României: preamărirea trecutului strămoşesc, a valorilor simbolice acceptate ale neamului etc. Azi, motivaţia asta nu mai are căutare.    


3. Cred că nici o operă literară, oricât de proastă, nu merită trista soarta de a fi pocită în limbajul filmului. De ce s-o reduci la ceea ce are ea superficial? Atunci de ce mai vorbim despre talent literar? Oare nu mai e nimeni care să-şi dea seama ce este el? Şi, deci, în ce constă valoarea unei cărţi? Citim un roman ca pe-un soi de scenariu? Dar, desigur, sunt lucrări ce ar avea succes. Cred că Mihai Drumeş cu „romanele” sale, probabil şi Maitreiy de Mircea Eliade. Eu mi-aş dori să văd Textele de la Monte Negro de Octavian Soviany în regia lui David Lynch. Dar, oricum, diferenţa dintre carte şi film rămâne aceeaşi ca diferenţa dintre genialitate şi prostie: genialitatea are limitări, prostia niciodată. În film poate să încapă orice, nu suferă handicapul limitărilor.  



Viorel Ştefănescu



1. Cele mai bune ecranizări ale tuturor timpurilor (nominalizări, în ordine cronologică): Moara cu noroc (1955, de Victor Iliu), Titanic vals (1964, de Paul Călinescu), Pădurea spînzuraţilor (1964, de Liviu Ciulei), Glissando (1984, de Mircea Danieliuc), cu un minus pentru sunet, deşi regizorul ţinea mult la ideea cu „priza directă”…    And the winner is... (tobe, trompete, animatoare)… Reconstituirea (1969), de Lucian Pintilie), după nuvela lui Horia Pătraşcu. Ar mai fi de amintit două scurtmetraje cu Grigore Vasiliu-Birlic, Bubico (unde apare şi Coca Andronescu, dar în care adevăratul star, dacă urmăreşti cu atenţie jocul, e căţelul!) şi Două loturi, ambele după Caragiale. Nu ştiu cine le-a regizat, dar sînt nişte bijuterii.


   2. Sub nivelul valoric al filmelor menţionate, toate celelalte ecranizări (pe care le-am văzut, că or mai fi şi altele, care mi-au scăpat).


   3. a. Don Juan, de Nicolae Breban, Luxul melancoliei, de Stelian Tănase, Scribul şi închipuirea şi Paştele cailor, de Dumitru M. Ion, Casa Isolda sau cutremurul, Acoperiş cu demoni (într-o adaptare mai sofisticată, fiindcă, formal, are ceva din Tristram Shandy, tata postmodernilor) şi povestirile detective, „într-un tempo clasic, monoton” ale lui Leonida Neamţu – dintre „expiraţi”.


b. Meşterii de clopote, de Mihail Gălăţanu, Demonul confesiunii, de Radu Sergiu Ruba, Căderea Bastiliei, de Horia Gârbea (dar cu mare atenţie, că e pretenţios şi delicat), din promoţia ’90 (…care, după unii, nici nu există), Trenul de noapte de Ioan Groşan, nuvelistica „de atmosferă” a lui Mircea Cărtărescu din Visul… şi multe altele, că material este, publicat mai ales după 1990, după care se pot face filme de genuri diverse, ce pot fi şi „etichetate” ca atare, după modelul american (care mă enervează la culme!).    O menţiune specială aş face în legătură cu operele unui prozator puţin cunoscut, încă (dar, pînă la filmul Reconstituirea, nici Horia Pătraşcu nu spărgea topurile!), Dimitrie Lupu, deşi Pecinginea lui e pe LiterNet, anume romanul Podul (Editura Vinea, Bucureşti, 2006) şi nuvelele din volumele Şapte povestiri crude (Vinea, 2003) şi Omul din debara (Vinea, 2007).


Şi ar mai fi un prozator, total necunoscut la Bucureşti, Năstase Marin. Acesta a scris un încîntător roman pentru copii, Mărţişor, un basm-SF brodat pe mitul românesc omonim, însă cu acţiunea în prezent, care are din construcţie un decupaj cinematografic, de tipul „contrapunct”, un love-story pe măsură, ca-n orice basm, şi o desfăşurare în care încap toate efectele speciale posibile (covoare zburătoare, lupte dramatice între personaje fabuloase, arme sofisticate, lasere, computere, vrăji, mistere, tot tacîmul). Nu am încercări proprii (dacă nu punem la socoteală un mini-eseu video artizanal, de şapte minute, despre Liviu Ioan Stoiciu, din 2007), însă aş fi tentat să colaborez cu un regizor la un scenariu, cel puţin în legătură cu oricare dintre propunerile de mai sus.   Ca o concluzie, literatura oferă un stoc imens de idei pentru filme, numai să se găsească film-makerii inspiraţi să-l exploateze. Gîndiţi-vă că există nişte superbe ecranizări muzicale după Dickens, că Andrew Lloyd Webber a realizat un musical, Cats, transpus şi în film, după cel mai nefilmic material posibil, un volum de poeme – şi, pentru că veni vorba, am văzut de curînd la TVR1, într-o noapte de insomnie, un superb film australian (probabil în reluare, nu ştiu de cine, cu cine şi cum se chema, că era început cînd m-am trezit eu, iar titlul în română, de la sfîrşit, era tradus… după ureche), care dezvoltă un scenariu dramatic extraordinar, pornind de la un vers (vorba lui T.T. Coşovei), ultimul, din Cîntecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, „Till human voices wake us, and we drown”. M-aş bucura sincer să văd un cineast român capabil de o asemenea performanţă, în relaţie cu vreo operă literară românească. 



Dan-Silviu Boerescu



1. Moromeţii lui Stere Gulea (teribilă găselniţa filmării în alb-negru) şi De ce trag clopotele, Mitică? al lui Pintilie (deşi împinge caragialismul într-un sordid cu cheie) cred ca sînt cele mai bune. Meritorii: Bietul Ioanide de Piţa (de fapt, o colectie de scheciuri, unele mai bune, altele mai proaste), Între oglinzi paralele  al lui Veroiu (după Ultima noapte de dragoste..., cu o Elena Albu tulburătoare şi, mai ales, judecat în comparaţie cu varianta propusa de Sergiu Nicolaescu), poate şi altele. Rebreanu a fost ecranizat destul de tezist-pitoresc, iar Agârbiceanu a prins note expre­sionist-patetice străine prozei lui.


2. Cel mai iubit dintre păminteni şi Legături bolnăvicioase sînt exemplele mai recente. Probabil, cel mai mare fiasco a fost filmul regizorului-romancier Nicolae Breban – Printre colinele  verzi (adaptare mediocră după capodopera Animale bolnave). Ce-o fi căutat acest film la Cannes?!?


3. Orice carte românească bună ar merita să fie ecranizată. Ca să mă refer strict la operele colegilor nouăzeci?ti, a? recomanda: Anotimpuri de trecere de Cătălin Ţîrlea, Căderea Bastiliei de Horia Gârbea şi Cei şapte regi ai ora?ului Bucureşti (pentru ultimele două, aş putea să-mi joc eu propriul rol?). De asemenea, Imperiul generalilor tîrzii al lui Bogdan Suceavă şi Sufletelul Iustinei de Jolan Benedek. Eu însumi nu am scris romane, însă recomand unui Peter Greenway autohton recenta mea carte Istoria erotică a micului dejun. Cum spun de obicei, ... modestia – soră bună cu prostia!


 


Bogdan Suceavă



În multe domenii standardele şi măsurile tind să fie aceleaşi pentru operele produse în spa?iul românesc ca ?i cele produse pe plan interna?ional, a?a că o discu?ie fără frontiere ar fi binevenită ?i pentru cinematografie. Poate ar fi bine să începem prin a pune lucrurile într-un conext mai amplu decât cel strict românesc, pentru că nu ne dorim să vedem un film românesc bun, ci un film bun. Admirăm filmul realizat pe baza romanului To Kill a Mokingbird, pe baza romanului scris de Harper Lee, în care a jucat Gregory Peck ?i care în 1962 a luat trei Oscaruri, ?i uităm de unde vine tema filmului, de?i toată savoarea Sudului e prezentă în acel film. Admirăm ecranizarea romanului Gone With the Wind, pe baza romanului scris de Margaret Mitchell, realizat în 1939 (?i care la vremea lui a luat opt Oscaruri). Recunosc că sunt admirator al întregii opere a lui J.R.R. Tolkien ?i cred că trilogia Lord of the Rings a generat cel mai izbutit film făcut vreodată, un succes care se datorează în mare parte căr?ilor lui Tolkien, dar ?i în?elepciunii celor trei scenari?ti, a regizorului Peter Jackson de a se ghida în multe nuan?e după carte, după amplele ei apendice ?i după notele scriitorului. Multe filme î?i datorează reu?ita unei interpretări inteligente a căr?ii. Din toată cinematografia românească, filmul meu preferat este O vară de neuitat, al lui Lucian Pintilie, bazat pe capitolul Salata, din trilogia Cronică de familie, de Petru Dumitriu. Cred că filmul a stat cât de aproape se poate de litera căr?ii ?i cred că a beneficiat de o regie de înaltă clasă ?i de o interpretare superbă. Nici un rol din film nu e interpretat sub nivelul excep?ional. Adevărul e că ?i alte capitole din acel roman al lui Petru Dumitriu ar putea deveni filme. Pentru literatura română, Cronica de familie mi se pare cel mai ambi?ios roman, cel mai atrăgător, în termenii artei narative ?i al arhitecturii, cu pove?ti pline de substan?ă epică. Îmi place cum a realizat Stere Gulea Morome?ii ?i cred că opera lui Marin Preda ar putea genera alte scenarii cu important poten?ial. Ca să dau numai un exemplu, cred că ?i unele pagini din Jurnalul lui Marin Preda ar putea conduce la un scenariu inteligent. Îmi aduc aminte cu cât interes am văzut într-o vară de demult, la Costine?ti, lansarea filmului Imposibila iubire, de Constantin Vaeni, cu ultimul rol de film al lui Amza Pellea. A fost un film reu?it, pentru că are în spate un text interesant al lui Marin Preda. Mi-a plăcut de câte ori am revăzut Prin cenu?a imperiului, de Andrei Blaier, cu două roluri superbe realizate de Gheorghe Dinică ?i Gabriel Oseciuc, realizat în 1975 după scrierile lui Zaharia Stancu, ?i cred că ?i alte texte ale lui Zaharia Stancu au poten?ial cinematografic.


Probabil ar fi interesant să se reviziteze Amintirile din copilărie, ale lui Ion Creangă, care, de?i au avut parte de o ecranizare izbutită, oferă ?ansa unor roluri interesante. Nu ?tiu dacă nu cumva o nouă montare a Crailor de Curte-Veche, mai aproape de litera căr?ii, nu ar avea mai multe ?anse de succes. Mi-a plăcut realizarea lui Mircea Veroiu, din 1995, dar cred că a încercat o abordare înclinată către facilitate comercială care nu face bine perenită?ii filmului. Cartea are un poten?ial epic care nu mi s-a părut folosit la maximum... Un film interesant s-ar putea face pe baza căr?ii Întoarcerea huliganului, de Norman Manea, ?i cred că ar fi o ?ansă pentru un regizor să exploreze o pagină a istoriei secolului XX despre care eu cred că s-au făcut prea pu?ine filme. Nu am încercat să scriu scenarii. Părerile mele sunt doar cele ale unui cititor de romane, ale unui spectator la cinematograf...



Ion Murgeanu



1. Moara cu noroc de Victor Iliu, după nuvela lui Ioan Slavici; Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei după romanul lui Liviu Rebreanu; Adela de Mircea Veroiu, după romanul lui G. Ibrăileanu; Glissando de Mircea Daneliuc, după nuvela Omul din vis de Cezar Petrescu; ecranizările unor Momente şi schiţe de Ion Luca Caragiale,  O scrisoare pierdută sau chiar… De ce  trag clopotele, Mitică? de Lucian Pintilie, o ecranizare „general Caragiale”, dar cu trimitere directă la D’ale carnavalului, prolix totuşi şi foarte ostentativ… în fine, Moromeţii în regia lui Stere Gulea,  după romanul lui Marin Preda, una din ultimele capodopere cinematografice „din comunism”, datorată în bună parte actorului Victor Rebenciuc, interpretul lui Ilie Moromete, dar şi cunoaşterii de către regizor a lumii satului interbelic, în duh şi adevăr, fără prea multe contrafaceri aşa-zicând „ artistice”…


Mult mai bine trebuiau făcute ecranizările după celelalte două mari romane ale lui Liviu Rebreanu, Ion şi Răscoala, corect făcute, dar prea „didactice”, prea „explicit ardeleneşte”, ca să nu mai vorbim de ecranizarea romanului Ciuleandra, în regia lui Sergiu Nicolaescu, convenţional şi cu efecte de senzaţional ieftin; acelaşi Sergiu Nicolaescu, atunci când ecranizează romanul lui Victor Ion Popa, Velerim şi Veler Doamne, sub titlul Osânda, permiţându-şi prea multe „licenţe” în noua lectură cinematografică a operei literare, un viciu de procedură întâlnit şi la alte ecranizări, unde interpretarea prea liberă a textului şi interpolările scenaristului fac legea. Nici ecranizările după Sadoveanu, Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi, Baltagul chiar, nu trec de un anume provincialism şi localism istoric, o culoare locală care deschide prea puţin spre gloria universală; de altfel, cel mai greu de ecranizat sunt clasicii, şi nu numai la noi, s-a văzut la ruşi, cu marile romane ale lui Tolstoi sau Dostoievski, care trec peste puţin mai sus de genunchii operei literare, în timp ce Turgheniev, Cehov, cu opere de mai mici dimensiuni au făcut capodopere în cinematografie, Duelul, Doamna cu căţelul etc., Limbajul cinematografic nu poate transcrie geniul lingvistic al unor mari autori de la noi, ca Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu, savoarea limbii se topeşte în neant, aservită unei geografii căutate, artizanale… Nici ecranizările după autori contemporani, de la N. Breban la Bujor Nedelcovici sau Augustin Buzura n-au întrecut media, cu toată ostentaţia „înnoirilor” cu orice preţ şi a „fitilelor” specifice epocii, pentru transmiterea mesajelor „incendiare” din dosul textelor literare… 


3. Eminescu ar merita o lectură cinematografică, într-un film despre geniul romantic al poetului şi despre jertfa lui „istorică”, un film romantic cu tentă politică, s-a vorbit tot mai insistent în ultima vreme despre falsa „nebunie” a poetului şi despre „eliminarea” lui din viaţa publică bine pusă la punct, cu participarea incredibilă a mentorilor săi junimişti, dar cine se încumetă,  dincolo de poncifele „dilematicilor”, cu un respect subsumat, un  film de epocă, în care să ne transcendem istoria mioritică ori să ne-o sublimăm în universalitate; cineaştii ar trebui să caute cu de-amănuntul, în acele opere literare care invită prin concizie şi mesaj la ecranizare; toţi marii noştri scriitori au opere, nu întotdeauna din cele învăţate la clasă, în şcoli, care pot fi ecranizate: depinde de flerul şi inteligenţa cineaştilor, de buna lor intenţie în a crea opere durabile, iar nu succese ieftine şi efemere, fie ele şi aducătoare, în ultima vreme, de mari, incredibile premii… Aş risca să propun unui tânăr regizor romanul meu Carla în decembrie, prea puţin cunoscut în ţară, căci difuzat mai mult în USA, unul din puţinele texte literare despre evenimentele din 21-22 decembrie 1989, la care autorul a participat direct… Carla în decembrie este „gata scris” cinemato­grafic şi conţine întreg sumbrul spectacol al căderii lui Ceauşescu şi lumina frenetică de a doua zi transfor­mată imediat într-o de nedescris încâlceală şi una­nimă vrajbă.     



Doina Ruşti



1. De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie) şi, la oarecare distantă, Moromeţii (Gulea) mi se par a fi conectate la literatură.  Şi ecranizarea romanului Ion este meritorie (Blestemul pământului, Mureşan)


2. Multe. Patul lui Procust ar merita ecranizat cu mijloace moderne.


3. Istoria unui galbăn şi-a unei parale (Alecsandri), Sărmanul Dionis (Eminescu), În absenţa stăpânilor (Breban). Am scris scenarii, dar numai după scrierile mele.



Lucia Verona



1. O noapte furtunoasă (1945), Padurea spînzuraţilor,  Reconstituirea.


2. Multe... Problema este, în opinia mea, că regizorii de film (în general, nu doar la noi) nu ştiu să citească o carte. Pe parcursul ecranizării, chiar dacă se păstrează povestea şi personajele, dispare ceea ce este esenţial: scriitorul.


3. Am avut o încercare cu o comedie, cu mulţi ani în urmă, şi mi-a ajuns. Altminteri, cred că literatura română – şi cea clasică şi cea contemporană – ar avea ce oferi cinematografiei, sunt multe cărţi care merită atenţia scenaristilor şi regizorilor, ca şi, evident, a celor care finanţează producţiile cinematografice.



Ştefan Dimitriu 



1. Cel mai iubit dintre pământeni de Şerban Marinescu 


2. Craii de Curtea Veche, Răscoala, Moromeţii etc., majoritatea ecranizărilor româneşti păcătuind, de altfel, prin aceea că sunt un fel de ilustrare imagistică şi sonoră a unui text literar, fără „scânteia” proprie, care să le confere o existenţă cinematografică independentă. 


3. a) Multe. Cum ar fi, de pildă, Întunecare de Cezar Petrescu, text pe nedrept uitat şi ca roman, nu numai ca posibil scenariu de film. (A fost totuşi ecranizată în anii ’80, cu Ion Caramitru în rolul principal – nota red.). Mă mai gândesc la agendele lui E. Lovinescu, la Jurnalul fericirii de N. Steinhardt şi la jurnalele lui Radu Petrescu. Nu mai suntem pe vremea planificărilor de la „centru”, dar în acest domeniu s-ar putea imagina, totuşi, pe lângă Ministerul Culturii,  existenţa unui „Consiliu al Zeilor” care să sugereze şi să subvenţioneze, eventual prin concurs, ecranizarea unor importante opere literare.


b) Am scris, la cererea Studioului de film al TVR, un scenariu de scurtmetraj după o schiţă proprie din tinereţe, Zăpadă de mai; regizat de Vali Hotea şi filmat de Liviu Pojoni, filmul intitulat Zăpadă fierbinte a fost nominalizat la Biaritz şi s-a întors de la Sarajevo cu Măslina de Aur pentru imagine (2000)     



Ana Dobre



1. Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Dumbrava minunată, Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu, multe dintre ecranizările după Caragiale.


2.Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda.


3.Proza lui Mihai Eminescu, un film artistic despre Mihai Eminescu; Mircea Eliade, Les Trois Graces, Incognito la Buchenwald, 19 trandafiri;Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Orbitor.



Călin Stănculescu



1.Cred că literatura a avut o soartă ingrată pe marele ecran în toate timpurile. După 1950, cele mai inspirate ecranizări cred că au fost Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Nunta de piatră, Glissando, după Omul din vis de Cezar Petrescu, Moromeţii şi De ce trag clopotele, Mitică? Cam puţine reuşite, nu? Să spunem că ar mai fi un al doilea eşalon cu Duhul aurului, Balanţa, O lacrimă de fată şi Iacob.


2. Cred că opera lui Camil Petrescu a avut de suferit cel mai mult datorită unor regizori ca Mircea Veroiu şi Sergiu Nicolaescu, ultimul stricând multe alte  opere literare pe marele ecran, precum Osânda, după Victor Ion Popa. Nici Ion Luca Caragiale nu a avut o soartă mai fericită, vreo zece ecranizări fiind în egală măsură inutile şi supermediocre. De mari nereuşite se bucură şi opera lui Mircea Eliade cu Eu sunt Adam de Dan Piţa, Mateiu Caragiale, cu Craii de Curtea Veche de Mircea Veroiu  sau Liviu Rebreanu cu Ion şi Răscoala. Dar lista eşecurilor este din nefericire mult mai lungă.


3. Orice proză, piesă de teatru  sau nuvelă cu certe calităţi literare ar putea constitui un punct viabil de plecare într-un scenariu de film. Horia Pătraşcu, Dan Stanca, Răzvan Rădulescu  sunt doar trei nume  dintre sute de catarge. Cine mai îndrăzneşte greul pariu al ecranizării?



Alexandru Vlad



1. Cea mai norocoasă operă literară, din punctul de vedere al reuşitei ecranizării (din toate timpurile), este fără îndoială Moara cu noroc. O nuvelă care ascundea în ea un film, aştepta ca să ajungă cinematografia românească la momentul optim pentru o ecranizare. Regizor, maşinişti, cameramani. Trebuie să le rămânem recunoscători acelora care, în onestitatea şi bunul lor simţ artistic, n-au încercat să-l transforme pe Lică Sămădăul într-un Macbeth şi nici pe Ana într-o madame Bovary. N-au încercat să-i imite, parodiindu-i fără voie, pe Andrei Tarkovski sau pe Felinni.


Sobrietăţii mijloacelor literare le-a răspuns sobrietatea mijloacelor cinematografice. Celebra improvizaţie românească pare să lipsească cu desăvârşire sau să nu se fi născut încă. De obicei o ecranizare nu trebuie să se mulţumească să fie ilustrativă, trebuie să păstreze spiritul, dar să-l şi modernizeze. Ceea ce filmul lui Victor Iliu reuşeşte pe deplin. E urmată, din acest punct de vedere, probabil de Pădurea spânzuraţilor. Şi apoi Reconstituirea lui Pintilie după Horia Pătraşcu.


2. Aici avem un exemplu probabil la fel de notoriu: Craii de Curtea-Veche. Se ştie foarte bine că a fost în intenţia lui Liviu Ciulei să facă un film după această carte. Proiectul nu s-a realizat şi bănuim că nu din cauză ca regizorul ar fi abandonat aşa, tam-nisam, ideea, plecând în Occident. Mai mult ca sigur i s-au pus beţe în roate, nu s-au găsit fondurile, nu s-au dat aprobările şi celelalte stratageme ale epocii. S-a făcut un Craii ceva mai târziu, o colecţie de şabloane vivante, un film incomprehensibil şi stângaci ca o încercare provenită dintr-un club de amatori.


Au urmat apoi altele. Ai zice că scenariştii şi regizorii noştri s-au grăbită să compromită tot fondul clasic.


3. Aş fi zis Caravana cinematografică a lui Ioan Groşan, dar se pare că există un asemenea proiect, poate chiar s-au început filmările. Oricum, se scrie astăzi pentru cinematografie (chiar şi romancierii scriu trăgând cu ochiul la obiectivul aparatului de filmat), au apărut scenarişti interesanţi, dialogurile nu mai suferă de boala aceea care le făcea să se nască moarte.


Dacă eu am avut încercări personale în acest sens? Am avut.



Horia Gârbea



1. Balanţa (după I. Băieşu, regia L. Pintilie), Reconstituirea, Felix şi Otilia, poate Moromeţii şi cam atît.


2. Multe eşecuri trebuie reparate: Bietul Ioanide şi Ultima noapte... mai ales. Răscoala şi tot I.L. Caragiale, cu Mateiu cu tot.


3. Potenţialul filmic al literaturii noastre e grandios. Scenarişti, regizori şi bani să avem. Ce-ar scoate un Sergio Leone din Groapa! Apoi Patul lui Procust, nuvelele lui Caragiale, Apus de soare şi Viforul făcute pe bune. Sadoveanu cu zeci de texte, cum ar fi un serial după Hanul Ancuţei? Princepele lui Barbu. Multe din scrierile lui Mircea Eliade. Mai încoace, cîmp de acţiune infinit: romanele Florinei Ilis, mai ales Cruciada copiilor, Supunerea lui Uricaru, romanele lui Mladin, Doina Ruşti şi Aldulescu. Şi multe altele. Am încercat sinopsisuri după Relatare despre moartea mea de Gabriel Chifu şi după propria mea Căderea Bastiliei.



Augustin Cupşa



Am prins ultimii ani de comunism – foarte puţin la televizor şi la cinematograf mai deloc. Am văzut puţine filme româneşti, marea majoritate – în ultima vreme.


În acelaşi timp, majoritatea filmelor româneşti sunt ecranizări după tot felul de cărţi, până prin 1996 nici nu exista o secţie de Scenaristică la ATF, iar romanele reprezentau materia primă pentru cei mai mulţi regizori. Din fericire, am avut romane bune şi multe ecranizări au reuşit. Nu sunt critic de film şi nici literar, nu am un instrument de măsură a calităţii filmelor sau cărţilor – când mă gândesc la o ecranizare „reuşită” (sau, mai corect, spun că e „reuşită”), mă gândesc la cât de mult seamănă cu „filmul” pe care mi-l fac în cap, fără să vreau, când citesc o carte. Toţi facem asta, toţi facem „filme” când citim şi de aceea ecranizările după mari romane nasc cele mai multe controverse şi cele mai divergente opinii.


Dintre filmele copilăriei, îmi amintesc de Toate pânzele sus – mi s-a părut cu adevărat reuşit, pe când Cireşarii – nu.


Pădurea spânzuraţilor, Moromeţii şi Osânda (după Velerim şi Veler Doamne) mi-au plăcut foarte mult iar Enigma Otiliei şi Ciuleandra, de exemplu, ar fi putut avea o transpunere pe peliculă mai reuşită.


Pe de altă parte, am văzut dezastre internaţionale sinistre – Zbor deaspura unui cuib de cuci – aproape că ar trebui interzis, Toba de tinichea – la fel, mult sub roman. Dar mă gândesc că nici nu e uşor să ecranizezi – literatura se depărtează în viteză de (celelalte) arte, e greu de ajuns din urmă, stârneşte şi alimentează fantasmele regizorilor, în galop ca o nalucă. Iar asta pare că nu se va schimba nici în secolul nostru „multimedia” şi „ultratehnologizat”.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul