Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Totuși, când s-a născut I.L. Caragiale?

        Gelu Negrea

Data naşterii lui Ion Luca Caragiale a suscitat mai puţine controverse decât aceea a lui Mihai Eminescu, deşi aburul de mister care a învăluit evenimentul în timpul vieţii scriitorului şi în deceniile imediat următoare dispariţiei sale nu a fost încă pe deplin risipit nici în zilele noastre. Contemporanii marelui scriitor nu erau foarte dumiriţi în această chestiune, iar documentele se băteau adesea cap în cap. Garabet Ibrăileanu, de pildă, apela la cunoştinţele în materie ale unuia dintre prietenii apropiaţi ai lui Nenea Iancu, Paul Zarifopol, întrebându-l într-o scrisoare: „Anul naşterii e: 1852 sau 1853? Dumneata ce ştii în privinţa asta? Sunt argumente şi pentru o dată şi pentru alta”. Lazăr Şăineanu obţinea, la aceeaşi întrebare, un răspuns sec, telegrafic: „Născut la 1852, în comuna Mărgineni, judeţul Prahova”. În Albumul Societăţii Junimea, Caragiale figura însă ca născut „în 1853 ianuar 29, Mărgineni – Prahova”.


Depoziţiile împricinatului însuşi sunt, la rându-le, contradictorii. În mai 1894, la naşterea fiicei Ecaterina, viitoare Logadi, Caragiale figurează în actul notarial de succesiune cu vârsta declarată de 41 de ani, ceea ce prezumă că s-ar fi născut în 1853. Acelaşi an rezultă şi din schiţa cu vădite inflexiuni autobiografice Boborul! a cărei acţiune este plasată  în 1870, în timpul celebrei republici de la Ploieşti când, după cum autorul precizează fără echivoc, „Eram de şaptesprezece ani...”. Toate bune şi frumoase, numai că în Registrul stării civile pentru morţi din 1896 (anul decesului arhitectului Gaetan Burelly, socrul său) este menţionată o altă declaraţie a ginerului, adică a domnului I.L. Caragiale personal, precum că are vârsta de 42 ani, un calcul aritmetic simplu omologând ca an de naştere 1854 (!?). Iar pentru ca încurcătura să fie completă, într-o scrisoare către Horia Petra-Petrescu din februarie 1908, acelaşi Caragiale schimbă calimera şi dă, manu propria, o asigurare fermă: „M-am născut în anul 1852, la 30 ian. (Trei Ierarchi), st. v. dis de dimineaţă...”. Să recunoaştem: balansul memoriei scriitorului are ceva amplitudine – trei ani într-o viaţă de om nu sunt de ici de colo...


Declaraţiile sale oscilante, dublate de diferenţele ce survin în raport cu alte documente scrise (Albumul Junimea) erau de natură să ridice măcar nişte semne de întrebare şi să stimuleze apetitul cercetătorilor pentru dezlegarea enigmei, dar nu   s-a întâmplat aşa. Uniţi în cuget şi-n simţire exegetică, majoritatea biografilor scriitorului au luat de bună data de 30 ianuarie 1852, iar ea a fost acceptată consensual şi transformată în sărbătoare culturală cu toate că nu beneficia de susţinerea vreunui document oficial. Ba, chiar în pofida şi cu sfidarea a ceea ce a rămas multă vreme singurul act scris provenit dintr-o sursă instituţională: copia după extrasul de naştere înregistrat la nr.3/1852 din registrele stării civile şi eliberat de Primăria comunei Haimanale în noiembrie 1906 după condica bi­sericească. Dar, nota bene, confruntat cu originalul – fapt atestat ca atare în mod expres. Documentul poartă semnătura primarului şi secretarului primăriei, fiind întărit cu autoritatea şi numele preotului şi consfinţeşte negru pe alb anul una mie opt sute cinzeci şi doi luna februarie, I, ca dată de naştere a pruncului Ion de sex bărbătesc, avându-i ca părinţi pe tatăl Luca Şt. Caragiale şi pe mama Ecaterina, iar ca naşă pe Maria Caragiale.


Copia după extrasul de naştere a fost solicitată, după toate probabilităţile, de I.L. Caragiale însuşi, fiind depusă la dosarul procesului de succesiune al moştenitorilor Anastasiei Caragiale, sora tatălui său, şi este de presupus că a fost văzută şi însuşită de solicitant. Cum se explică, în atare împrejurări, faptul că, după mai puţin de un an şi jumătate  (cincisprezece luni, mai precis), Caragiale uită data de 1 februarie consemnată în fişa de stare civilă de care uzase în instanţă şi îi livrează lui Horia Petra-Petrescu o alta, cu toate că ştia foarte bine că informaţia va fi utilizată de destinatar în scopuri ştiinţifice? (Mă refer, cum bine se-nţe­lege, la faptul că tânărul doctorand în litere al Universităţii din Leipzig – seminarul de filologie romanică al lui Gustav Weigand – îşi pregătea în acea vreme teza de doctorat consacrată vieţii şi operei maestrului, Ion Luca Caragiales Leben und Werke, pe care o va publica în „XVII, Jahresbericht des Institutes füe rumänische Sprache, Leipzig, 1911”). Putea merge spiritul ludic al lui Caragiale până la a-i furniza exegetului său o dată diferită cu trei zile de aceea atestată documentar doar pentru a plăti cu o farsă insistenţa acestuia de a intra în posesia unor detalii bio­grafice inutile, după părerea scriitorului? Întrebarea nu are nimic retoric într-însa: sunt cunoscute nemulţumirea şi iritarea pe care i le provocau lui Caragiale tentativele cercetătorilor literari de a obţine referinţe biografice direct de la sursă. Lui Horia Petra-Petrescu îi scrie ironic în octombrie 1906: „...Mărturisesc că nu înţeleg. Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele! Şi eu socotesc că  d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic de literatură şi artă – iar nu despre umila mea familie vreunul eraldic”. Cu la fel de puţină solicitudine, în pofida amabilităţii tonului, este întâmpinată rugămintea liceanului Herbert Kanner şi a profesorului său de a-i sprijini în elaborarea unei dizertaţii furnizându-le oarecari amănunte autobiografice; „Dar eu gândesc că nici nu-ţi trebuiesc pentru disertaţiunea d-tale... Când ai d-ta o pereche de ghete, şi ieftine şi potrivite, poartă-le sănătos, şi nu-ţi mai pese de locul naşterii autorului lor şi de împrejurările vieţii lui, care n-au deloc a face cu ghetele d-tale”.


După cum se ştie, Caragiale s-a situat mereu pe o poziţie extrem de evazivă faţă de orice avea legătură cu ori­ginile, obârşia şi chiar locul naşterii sale (despre dată n-are sens să mai vorbim...). Uneori se destăinuia nostalgic din proprie iniţiativă, edulcorând realitatea, alteori îşi evidenţia ostentativ descendenţa modestă, exagerând sensibil con­diţia umilă a familiei pentru a amplifica, prin contrast, de­ve­nirea sa apreciabilă ca selfmademan, alteori, dimpotrivă, devenea retractil, evitând să vorbească despre orice subiect adiacent acestor chestiuni revendicate ca intime şi pe care le considera irelevante în plan literar. În plus, atunci când, totuşi, catadixea să se dedea la mărturisiri autobiografice, era inconsecvent în declaraţii şi peste măsură de neglijent cu detaliile. În diferite împrejurări, se pretinde fie „nepotul unui bucătar grec” (cu varianta „arnăut”) sau „strănepotul unui barcagiu grec, venit cine ştie de unde pe meleagurile acestea”, fie „sămânţă de idriot, vecinic doritor de alte orizonturi”, fie de „viţă arvanit”, sancţionând grandomania aristocratică a fiului Mateiu cu vorbe proaste şi gesturi plebeiene. „Uite, a rămas urma tavei cu plăcinte pe care au purtat-o strămoşii noştri”, îi strigă cinic tatăl arătându-i odraslei înfumurate creştetul capului. Cu aceeaşi dezinvoltă uşurinţă pretinde ba că are doar cinci clase şi şcoala vieţii, ba că nu e nici impiegat, nici profesor, „fiindcă n-am umblat la şcoală”. În mai multe rânduri merge cu improvizaţia până la a susţine că s-a născut la... Ploieşti, „oraşul meu natal”, cum îl numeşte în Grand Hotel „Victoria Română”. Dar nu numai aici. „Sunt copil al Ploieştilor”, afirmă el într-o cuvântare politică, iar în corespondenţa cu prietenii repetă: „De fel sunt ploieştean...” sau „Din Ploieşti am pornit...”. În atare circumstanţe mi se pare firesc să ne întrebăm: de ce ar fi mai demne de încredere depoziţiile sale privitoare la data naşterii – şi ele la fel de diferite de la an la an şi de la caz la caz? Eu cred că atât unele, cât şi celelalte trebuie aşezate sub semnul aceloraşi aproximări capricioase, vizavi de care se cuvine să manifestăm o egal distribuită mefienţă.


Să admitem că un scriitor se poate dispensa de rigoare când e vorba de propria biografie; un critic, însă, nu-şi poate permite luxul dea ignora documentele în favoarea surselor orale sau amintirilor neverificabile, iar un istoric literar cu atât mai puţin. Şi totuşi, cel mai prestigios dintre biografii lui Caragiale, Şerban Cioculescu – la  fel de redutabil în ambele ipostaze – face  şi una şi alta: desconsideră nonşalant un act oficial şi se lasă sedus de farmecul narativ al relatărilor din memorie ale unui scriitor-prieten tulburat de dispariţia subită a maestrului. Gest cu atât mai bizar cu cât copia după extrasul de naştere, despre care am amintit anterior, îi este foarte bine cunoscut lui Cioculescu, dat fiind faptul că a fost descoperit şi pus în circulaţie publică chiar de el. Spiritul raţionalist şi acribia sunt abandonate fără remuşcări, iar Şerban cel Rău sfidează dictonul „acta, non verba” preferând să acorde credit nelimitat articolului publicat de un alt Şerban, Al., în nr. 16/1912 al revistei Flacăra „Momente... inedite din viaţa lui Caragiale, aflate de la Al. Vlahuţă” în care autorul Scrisorii pierdute oferă despre propria naştere o versiune sentimentaloid-patetică, romanţioasă cât cuprinde şi, pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale, cam paralelă cu realitatea. Iată fragmentul cel mai edificator: „Parcă văd... Seara. Frig. Ninge; viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţi de ani... O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemâncată, pe o saltea de paie... Vântul vâjie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri grozave... şi toată noaptea o duce aşa... De-abia către ziua se uşu­rează. Naşte un copil fără noroc. Ei bine, copilul ăla sunt eu!...”.


În Viaţa lui I.L. Caragiale, Şerban Cioculescu nu ezită să amendeze inexactităţile flagrante strecurate în text: menţionarea Ploieştilor ca loc al venirii scriitorului pe lume, imaginea deplorabilă a casei părinteşti, cotropită de semnele unei pauperităţi inventate adhoc, aberaţia acelui „parcă văd...” menit să confere autenticitate evocării din care se poate înţelege, însă, că adultul care vorbeşte ar fi asistat la propria naştere. Le amendează, ce-i drept, dar printr-o prestidigitaţie nu foarte performantă: plasându-le, pur şi simplu, în seama lui Vlahuţă şi ale „redactorului anecdotist”. În schimb, asupra altor detalii din aceeaşi relatare bi-mediată nu manifestă nici cea mai vagă mefienţă, preluând-o adlitteram, ba mai şi adăugând voluntarist de la el câteva lucruri mai mult decât discutabile.


Iată cum rezumă criticul pasajul din Flacăra: „Era iar­nă, într-adevăr, poate cea mai aspră iarnă, după blândul climat local, în noaptea de 29-30 ianuarie 1852, şi pruncul a văzut lumina zilei în zori. Tatăl, în ziua botezului, a dat ca zi de naştere 1 februarie, desigur nu din rea-credinţă, dar din zăpăceală”. Să ne aplecăm cu un pic de atenţie asupra acestor câteva rânduri.


Faptul că Şerban Cioculescu preia cu aplomb aprobativ informaţia că era iarnă este întru totul o.k.: într-adevăr, în general, în ianuarie e iarnă, nimic de zis. Să concedem că şi asupra asprimii ei criticul se pronunţă în cunoştinţă de cauză, iar dubitativul „poate” survine în text aşa, pentru culoare locală. Nu este exclus, de exemplu, ca Şerban Cioculescu să fi verificat informaţia meteorologică consultând niscaiva documente ale vremii. Dar nici sigur nu este! De-aici încolo, însă, textul glisează fin, dar decis spre fantezie epică. De unde va fi ştiind Şerban Cioculescu în ce stare de agregare sufletească era tatăl în ziua botezului? Şi de ce-ar fi fost el cuprins de o „zăpăceală” atât de profundă încât să încurce cu nu mai puţin de trei zile data de naştere a fiului său? Era emoţionat până la pierderea uzului raţiunii? Între naştere şi botezul consumat pe 7 februarie 1852  se scurge, totuşi, o săptămână şi mai bine – timp suficient pentru ca fericitul tată să-şi fi revenit din bucurie, dar insuficient pentru ca memoria să-i joace o asemenea festă calendaristică. Zăpăceală, zăpăceală, dar trei zile diferenţă între data naşterii şi data declarată mi se pare cam mult.


Am insistat mai mult asupra acestui exerciţiu de imaginaţie critică al lui Şerban Cioculescu pentru că, în ciuda precarităţii susţinerii, verdictul său a făcut epocă şi s-a impus în istoria noastră literară. Argumentul autorităţii a rămas tot atât de puternic inclusiv după ce, relativ recent, a fost descoperit originalul certificatului de botez al lui I.L. Caragiale care confirmă fără dubiu ziua de 1 fe­bruarie 1852 ca dată de naştere. Mă întreb: dacă Şerban Cioculescu ar fi cunoscut acest act, se mai hazarda în acea prezumţie improvizată cu „zăpăceala” tatălui? Cred că, mai degrabă, nu.


Ieronim Tătaru, un cercetător prob şi de încredere al vieţii şi operei lui Caragiale,  are perfectă dreptate: „Desigur că aceasta este data naşterii scriitorului pe care trebuie s-o reţină istoria literară, pentru că ea apare într-un document original şi anume chiar în actul de botez al pruncului Ioan, fiul Ecaterinei şi al lui Luca Caragialli din Haimanale”.


Subscriu fără rezerve, însă şi fără convingerea că asta va schimba ceva: inerţia culturală este o forţă redutabilă, iar împotriva obişnuinţei nici măcar adevărurile inconturnabile  n-au mari şanse de izbândă. Am mai verificat-o şi cu alte prilejuri...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul