Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Complicata poveste a unui aventurier

        Adrian G. Romila

Ultimul roman al prolificului Octa­vian Soviany aminteşte de „proza fanariotă” a lui Eugen Barbu (cel din Principele sau Săptămâna nebunilor) şi de exotica Evanghelie după Arańa a lui Nicolae Strâmbeanu, dar fără să le repete, în vreun fel. Viaţa lui Kostas Venetis (Cartea Românească, 2011) e, într-adevăr, un roman picaresc extraordinar, plin de savori lingvistice arhaice, descripţii argotice şocante şi aventuri dintre cele mai surprinzătoare. Există şi o vână filozofică a romanului, o greutate ideatică ce leagă filmul împrăştiat al evenimentelor. Proiectate într-o Europă de secol XIX, clocotind de spirit revoluţionar, întâmplările din viaţa grecului Kostas Venetis se întreţes cu o metafizică a viciului şi cu o estetică a salvării prin poveste. Identitatea stratificată a personajului le favorizează din plin pe amândouă: homosexual şi pervers intratabil, cultivat întâmplător în spiritul libertin al veacului şi deprins cu teologia eclectică a unui părinte athonit, ascet al răului absolut şi mistic hedonist, vagabond scamator şi abil agent al politicilor din umbră. Cu toate la un loc, Kostas Venetis e întruchiparea păcatului universal, moştenit matern, pe care-l poartă mai departe, din ţara natală a eroilor eterişti la care visează, trecând prin colcăiala plină de intrigi a Istanbulului, prin noroaiele Bulgariei zguduite de Războiul pentru Independenţă şi prin vânzoleala pestriţă a unui Bucureşti balcanic, până la impunătoarea Vienă şi strălucitorul Paris. Iubirile pederaste stau la un loc cu accesele religioase, conflictele euro­pene cu răzbunările de mahala, locuirea mizerabilelor taverne, printre scursurile lumii, cu rezidenţa în conace, la invitaţia potentaţilor misterioşi. Venetis ajunge, spre bătrâneţe, din frumosul bărbat dorit îndeosebi de amatorii aceluiaşi sex, deprins a face de toate şi a spori mai ales în rău, o diformă unealtă a Răului însuşi, ascuns în organizaţia mondială secretă patronată de beizadea Mihalache, un principe valah dăruit cu atributele Antihristului.


Într-o Veneţie colcăind de farmacişti şi vindecători şarlatani, aşteptându-şi moartea pe patul de boală, personajul-rătăcitor imaginat de autor îi dictează mai tânărului său amant o biografie care să-i asigure o minimă postumitate. Aceasta e cartea „vieţii lui Kostas Venetis”. Mărturia sa zguduitoare impresionează prin abisurile nesfârşite ale păcatelor, pe de o parte, şi prin neverosimilul avatarurilor şi ale schimbărilor bruşte de decor, de cealaltă. Conştient de acestea, grecul care îşi urâse dintotdeauna mama şi îşi dispreţuise tatăl pentru a căuta idolii străini ai lumii îşi previne scribul asupra eventualelor îndoieli. „Ştiu că sufletul tău nevinovat, fiule, e tulburat peste măsură de povestea răutăţilor mele. Şi poate că te întrebi în sinea ta dacă ceea ce-ţi istorisesc este adevărul adevărat. Căci e greu de crezut că într-un puiandru de om poate să colcăiască atâta bicisnicie. Unele din lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi-n închipuire. Fiecare dintre noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie însă să facem nici o deosebire, căci în faţa lui Dumnezeu, păcatul cu gândul ori visul şi păcatul cu fapta sunt una.” De aceea, ucenicul trebuie să consemneze întocmai ceea ce i se dictează, fără să adauge nimic de la sine şi fără să se întrebe asupra adevărurilor din povestea maestrului său. În timp ce are grijă să-l hrănească, ca să-l ţină în viaţă şi să-i asculte aventurile, cel poreclit „Nemţoaica” su­portă şi o asceză impusă în preajma morţii, care trebuie tratată, în viziunea lui Venetis, prin abstinenţă şi scris, căci sexul, omniprezent în toată existenţa lui călătoare, nu-i altceva decât o „moarte mai mică”. „Nu ne mai este îngăduit să ne desfătăm unul pe altul de acum înainte, aşa că mă voi folosi de puţinele ceasuri pe care le mai avem de petrecut împreună ca să-ţi istorisesc mai departe, iar tu trebuie să iei aminte la fiecare cuvânt şi să-l pui pe hârtie, fără să uiţi nimic şi fără să adaugi nimic de la tine.” Justificată teologic în felul gnosticilor, concepţia lui Venetis susţine că răul şi binele sunt săvârşite mai întâi de Dumnezeu, conform unei judecăţi de nepătruns pentru oameni, care sunt doar unelte ale divinităţii şi care se nasc predestinaţi pentru bine sau rău. Ceea ce rămâne din suflet după epuizarea încarnărilor în trupuri e povestea, ale cărei fapte amestecate cu închipuiri reprezintă unitatea de totdeauna a spiritului, amoral, prin definiţie. Doar povestea scrisă şi eliberată de raţiunile vreunui gen literar lasă „în viaţă” ceea ce a fost odată un trup călător şi plin de păcate.


Dar verosimilitatea biografiei lui Kostas Venetis e complicată nu doar de teoriile mistico-estetico-morale ale protagonistului, ci şi de adaosurile neprecizate ale Nemţoaicei, care nu-şi poate opri impulsurile fabulaţiei pe marginea textului maestrului grec. Obligat adesea să noteze rapid, după dictări interminabile, corectat uneori cu potop de mustrări chiar de autor, tânărul blond adaugă şi el, în ciuda avertismentelor, propriile poveşti pe foile ce s-ar fi vrut reproducerea fidelă a întâmplărilor mai vârstnicului său amant. Rapoartele periodice pe care trebuie să le dea unui presupus agent al poliţiei, interesat de activitatea lui Kostas Venetis, contribuie şi ele la înmulţirea gloselor. „Mă străduiam să redau întru totul, fără să las deoparte nimic şi fără să adaug ni­mic de la mine, cuvintele acestuia, deşi uneori simţeam că în firul istoriei se amestecă anume crâmpeie străine şi că, povestindu-l pe Kostas, mă poves­team în acelaşi timp pe mine, trădându-mi astfel încă o dată iubitul. Nu ştiam pe atunci că nimeni nu poate istorisi, cu vorbe întru totul aidoma, de două ori aceeaşi poveste.” Amorul carnal e transferat, astfel, unui amor narativ, trădarea sexuală (pentru a supravieţui, în Veneţia, Nemţoaica se dăru­ieşte altor bărbaţi şi se implică în relaţii dubioase cu dogii de mahala) devine trădare textuală, intertext fabulatoriu. Nu se mai ştie, până la urmă, care e povestea originală a lui Venetis şi unde sunt apocrifele iubitului său, în condiţiile în care, oricum, biografia înghiţise deja alte şi alte poveşti. Ea se ramificase aluvionar, înainte de orice, din cauza istorisirilor altor personaje secundare, ale căror relatări marele maestru al păcatului le dictase, cu lux de amănunte. „Eram acum ca doi duşmani”, spune tânărul secretar, „nevoiţi să împartă aceeaşi celulă de închisoare şi nevoiţi să împartă aceeaşi poveste”.


Nicăieri în proza actuală limba română nu a fost mai spectaculoasă ca în romanul lui Octavian Soviany, ni­meni nu a reuşit să mai producă această eflorescenţă barocă de idiom arhaic, care combină, ca-ntr-un creuzet alchimic, descripţia liric-argotică şi meditaţia filozofică, autoreferenţialitatea declamatoare şi naraţiunea clasică. De-a lungul perindărilor lui Kostas Venetis, interioarele cârciumilor intră în dialog cu somptuozitatea saloanelor princiare, târgurile pestriţe contrastează cu peisajul agrest al munţilor, portretele voluptoaselor amante şi ale efebilor pederaşti stau lângă hidoşenii de tot felul, scenele de război alternează cu tihna concupiscentă şi cu întortocheata intrigăraie politică. Licenţiosul, revărsat din belşug, în roman, nu e strategie de marketing literar şi nici terapie de şoc gratuit, ci e însăşi substanţa lingvistică a unei „vieţi” care şi-a propus să adâncească păcatul, în rătăciri nesfârşite prin timpuri şi locuri. Redau un pasaj semnificativ, sclipitor prin precizia termenilor şi poezia „realistă” a referinţelor scabroase. E vorba despre teoria „duhorilor păcatului”, pe care dascălul Iorgu din bucureşteanul Pod al Calicilor i-o vânduse lui Kostas Venetis: „După spusele lui, iadul e rânduit după chipul unei latrine năclăite de cufureală, unde soiurile de căcaţi, pe care le slobod păcătoşii neîncetat, mărturisesc, prin duhoare, tărie şi alcătuire, despre păcatul care i-a dus la pierzanie. Căcatul zgârciţilor e negru şi uscăţiv, pute a rânză beteagă şi mortăciune, invidioşii fac căcăreze mărunte şi tari, vârstate cu verde, din pricina fierii; scârna lor duhneşte a păr de lup şi a vizuină de vulpe şi pârjoleşte găozul; mânioşii se cacă cu sânge, slobozind vânturi năprasnice, cu duhoare de zalhana, iar scârna cea galbenă a curvarilor e molcuţă ca o pricină de femeie şi pute a malahie stricată. Cei mândri fac un soi de căcat gros cât braţul de palicar, cu duhoare de pucioasă şi sculă de drac; leneşii scot din gaura curului un soi de pişat căcăţiu, care duhneşte a plapumă putredă, murdăria celor hulpavi e cât baligile de bou şi are damf de cratiţă nespălată”.
Palimpsest textual postmodern şi poveste „de epocă”, parabolă poetică şi jucărea hagiografică, romanul lui Octavian Soviany probează surse inepuizabile de farmec literar. El a trecut în formele decantate ale unei scriituri de excepţie, crescute pe trupul aventurierului povestaş Kostas Venetis

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul