Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pasărea Phoenix

        Ioan Groșan

Pentru cei familiarizaţi cât de cât cu poezia română contemporană, volumul lui Riri Sylvia Manor Pestriţ, apărut anul trecut la Editura Paralela 45, a fost o mare surpriză. Părea creaţia, „puiul” unei păsări Phoenix reînviate din cenuşa propriei sale existenţe, o fiinţă debordând de o stranie şi expresivă vitalitate nostalgică. Pentru că ceea ce se vede imediat în poezia autoarei este o teribilă vitalitate a nostalgiei. De obicei, asociem nostalgia cu stările de tristeţe, de lamento, de scădere a energiilor interioare. Ei bine, forţa poeziei lui Riri Sylvia Manor vine tocmai din această recuperare energică a unui „eu” care părea pierdut pentru totdeauna, ba chiar din surpriza, inclusiv pentru autoare, că această recuperare a fost posibilă. A fost, cum singură recunoaşte, un miracol că, după 40 de ani, în anul 2000, a reînceput să scrie, în Israel, unde locuieşte de peste 50 de ani, în limba română. Şi este un miracol şi pentru noi, cititorii, nu atât faptul că a reluat limba română, ci că o face, poetic, atât de bine.


 Trecând la lucruri mai concrete, ceea ce impresionează, fie şi la o primă lectură, este limpezimea, limpiditatea mesajului liric. Oriunde deschizi cartea, dai peste poeme impecabil construite, mărturisind toate o anumită stare. Iată descripţia unei ancestrale stări de angoasă într-un poem aproape aforistic, aproape – aş îndrăzni să spun – „cioranian”: „În clipa în care/ Frica ne stăpâneşte/ Şi Dumnezeu din miezul nostru/ A plecat/ Noi devenim/ Pantofii care aşteaptă/ În dulapul/ Unei/ Femei paralizate”. Sau iată, printr-o tulburătoare metaforă, nostalgia după şi solidaritatea cu valori stinse demult, precum în Baladă pentru ultimul dinozaur: „Eu simt că îndrăgesc din ce în ce mai mult/ ultimul dinozaur./ Oare a înţeles ce se petrece?/ Oare dinozaurii s-au încovrigat unul în celălalt/ Îmbrăţişându-se/ În haosul lumii lor prăbuşitoare?/ Oare a plâns ultimul dinozaur când s-a văzut/ Singur pe ţărm/ Şi fără hrană?/ Eu simt că pe ţărmul nostru/ Am rămas ultimii/ Cu amintirea speranţelor noastre care au umplut odată ţările/ Şi care s-au împuţinat an după an, guvern după guvern/ Ca hrana dinozaurilor./ Eu mă simt aproape de ultimul dinozaur/ Prin numărul morţilor/ Rămaşi pe ţărm”.


 Esenţial la Riri Sylvia Manor este filonul sau – cum ar spune activiştii de partid de odinioară – „firul roşu călăuzitor” al autobiografiei, precum în poeme ca Realitatea conjugală la timpul prezentului viitor, Anii pe scaune sau În scenă. Dar, trebuie imediat să adaug, poeta nu cade în capcana intimismului facil, nu se devoalează impudic, cum e moda acum la autoare mai june care cred că trecerea prin pat şi descripţia acestei treceri e o condiţie sine qua non să se facă remarcate, nu: Riri Manor duce, de fiecare dată, chestiunea biografică spre semnificaţii general-umane.


 Există apoi, în textele mai lungi, un fel de amără­ciu­ne dublată de o fină auto­ironie, ca în poemul Ra­tare, unde, după ce îşi exprimă regretul că nu i-a cunoscut personal – şi chiar biblic... – pe Goya, Cehov şi Saint-Exupéry, poeta încheie astfel: „Oricum e o impertinenţă să pendulezi între/ Goya, Cehov şi Saint-Exupéry/ şi să fii mult mai tânără decât Ei”.


 Se pot spune multe despre universul poetic al lui Riri Sylvia Manor, pe care cititorii – sunt convins – o să-l descopere cu delectare. Mie nu-mi rămâne decât să-i urez autoarei: „La mulţi ani cu Poezie”!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul