Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Istorii și caligrafii paralele

        Daniela Firescu

Ficţiunea feminină şi-a găsit în ultimul timp sursa de inspiraţie în reactivarea trecutului şi utilizarea lui ca topos fantastic şi exotic, şi bizar – de la cartografierea afectivă a unui Bucureşti canicular printr-o fantă deschisă înspre zorii istoriei recente şi nevăzute a oraşului (Doina Ruşti, Cămaşa în carouri, Editura Polirom, 2010), sejurul în „intimitatea” romanţată a secolului XIX (Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, Editura Humanitas, 2009) sau mostra de expertiză diaristică mai exotică şi provocatoare decât romanul exotic căreia se încadrează (Daniela Zecca, Demonii vântului, Editura Cartea Românească, 2010) la arheologia epică desfăşurată printre vestigiile dezolante ale unei case, ale unei familii şi ale unui oraş din romanul Tatianei Dragomir, Cara aurita (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010).


Memoria afectivă este activată în aceste romane prin intermediul formulelor subiective prin excelenţă – jurnale, epistole, însemnări, caiete, documente secrete, pierdute şi regăsite, toate creează iluzia accesului nemijlocit şi racordează la o „realitate” ce alimentează fantezia.


La fel se derulează şi povestea din Cara aurita, într-un spaţiu anatopic – undeva, în nord, după un pattern bipolar, cetatea-oraş, hanul-Cara, fântâna-havuzul se confundă şi se separă într-o mişcare eliptică ce produce confuzii în demersul recuperator al istoriei şi-al istoriilor nevăzute. Radu Rusu, personajul principal al acestor istorii, îşi abandonează existenţa aparent normală odată (stră)mutat într-un apartament dintr-o veche pensiune – imediat după căsătoria cu Florina. Euforia amorului estompează decorul hidos, iar legendele ţesute în jurul hardughiei înflăcărează imaginaţia. Din nefericire, atmosfera bucolică are un aer de improvizaţie ce se insinuează şi erodează osatura destul de fragilă a tinerei căsnicii. Reacţiile fiecăruia sunt conforme tiparelor oarecum unidimensionale pe care evoluează – Florina, pragmatică, încearcă la modul concret să redecoreze, să estompeze urâciunea, în timp ce Radu creează o mitologie în jurul hardughiei rebotezată Cara. Promisiunea unor însemnări despre istoria casei – fost han în vremurile trecute – şi mai ales a familiei care l-a întemeiat este răspunsul la obsesiile personale – o identitate în derivă în căutarea figurii paternale –, obsesie ce se transferă în imaginarea unei genealogii fabuloase a familiei lui Ferdinand Adam, negustorul venetic din vremuri şi ţinuturi necunoscute. Destinul hanului Aurita e în strânsă legătură cu cel al proprietarilor ei, asupra lor planează atât mărirea, cât şi decăderea, toţi prosperă, îşi extind afacerile şi familia, însă, ca sub un blestem, mor în floa­rea vârstei. Primul Ferdinand Adam cade din înălţimea schelei, lăsând construcţia hanului neterminată. A doua istorie şi cea mai spectaculoasă dezvăluie sâmburele malefic al Adamilor: armonia conjugală dintre Ileana şi cel de-al doilea Ferdinand e distrusă când acesta decide să-şi înstrăineze fetele, să le încredinţeze fratelui său, lipsit de urmaşi. Ileana îşi pierde minţile, iar Ferdinand are parte de o moarte violentă. Una dintre fetele înstrăinate este protagonista celei de-a treia însemnări: rătăcind în căutarea fraţilor, Ortansa sfârşeşte la fel de tragic ca tatăl său – îngrozită de evoluţia degenerată a familiei, se aruncă în fântâna din curtea hanului.


În jurul acestor însemnări gravitează romanul; între istoriile distorsionate, legendele şi reconstituirile imaginare ce alcătuiesc sistemul arborescent proiectat de Radu Rusu, se distinge mai ales zbaterea sa, efortul de a dezlega misterele Carei, de a da de capătul poveştilor: „copacul meu atârna cu rădăcinile suspendate, crescând mereu în jos, pe măsură ce refăceam în minte, pas cu pas, genealogia Adamilor... copacul meu se rămurea către pământ, afundându-mă către necunoscut”. Gesturile sale sunt echivoce: se complace în biroul-hrubă, vrea să se elibereze, să îşi salveze căsnicia însă nu poate renunţa la Cara, îi presimte prăbuşirea, vrea să o salveze.


Fixaţia pentru această clădire în ruină, atracţia stranie pe care o exercită, influenţa nefastă, dezintegrarea, teroarea, umbrele, zgomotele, scrâşnetele, „zidurile cu ferestrele îngropate”, „lumina fantomatică” amintesc de teme livreşti celebre: universul maladiv al domnişoarei Havisham, încremenită în conacul în ruină, de „sfârşeala fără margini” produsă de contemplarea Casei Usher, nume generic pe care îl împărţeau atât ciudata familie, cât şi morbida locuinţă.


Captivitatea, dependenţa este conştientizată de eroul din Cara aurita: „realitatea mi-a luat-o înainte... niciun moment nu am uitat lucrurile acestea, care alcătuiau pentru mine cel mai însemnat proiect al meu, poate chiar motivul pentru care Cara nu-mi dădea drumul să plec şi să-mi văd şi eu de viaţă”. Contradicţia personajului vine din discrepanţa între timpul personal consumat vertical (saltul în epoci distincte) şi timpul cronologic, pe care îl înregistrează la fel de sistematic (experimentul cu mingea care îi confirmă prăbuşirea inerentă a clădirii), desfăşurat însă în plan orizontal, într-o existenţă liniară, indiferentă la ceea ce se întâmplă în jur, întreruptă de exasperările Flori­nei, care, până la urmă, îl părăseşte.


Necesitatea unei poveşti, a unei istorii personale conduce imperativ la imaginarea uneia, eforturile sale sunt într-un final răsplătite – când însemnările se opresc, reconstituirea se produce asociativ, prin speculaţii care sunt confirmate în final chiar de ultima descendentă ascunsă a Adamilor. Eliberarea se produce nu numai la modul simbolic, ci şi la modul concret, prin prăbuşirea Carei.


Tatiana Dragomir izbuteşte, prin Cara aurita, un roman de atmosferă despre ob­se­siile şi capcanele genealogice, despre căutarea şi eventuala aflare a adevărului şi, nu în ultimul rând, despre obsesia scrisului şi-a infinitelor sale întruchipări: „De aceea trebuia să scriu. Istoriile mele. Urmau să fie micile mele revelaţii, imperfecte, necredibile uneori, dar vii, copleşitoare, oricât aş fi fost eu de nepriceput povestitor”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul