Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Blestemul nuferilor

        Costin Tuchilă

Un poem şocant, Nuferi blestemând, care porneşte de la o constatare teribilă, dă titlul noului volum al lui Florin Costinescu (Bucureşti, Editura Semne, 2010), culegere de poeme mai vechi, reluate din alte volume şi texte inedite. Viziunea din acest poem este cu atât mai impresionantă, mai plină de relief expresiv, cu cât Florin Costinescu mimează candoarea, păstrându-şi încă tonul blând, reflexiv, cu care ne obişnuise: „Am auzit ceea ce credeam că nu se poate auzi vreodată:/ nuferi blestemând.// Stăteam pe malul lacului jucându-mă din priviri/ cu zborul discontinuu al unei libelule;/ sub ea, apa tremura imperceptibil, lovită parcă/ de o răsuflare apropiată când, deodată,/ un murmur straniu/ mă-n­vălui; eram absolut singur, căutam/ binecuvântarea liniştii, cu untdelemnul ei/ bun pentru mir;/ de unde venea şoapta aceea monotonă ca o litanie?// Găsisem, în sfârşit, pe mal refugiul din vacarmul zilnic;/ în faţa mea luciul apei, în spate, pădurea, deasupra/ cerul pur­tând în braţe, ca ofrandă a verii, catedrala/ unui nor alburiu în care oficiau/ zeităţile necuprinsului.// Cine vorbea lângă mine prin cuvinte/ mai mici decât gâzele?// Răspunsul veni mai târziu, surprins/ în mişcarea uşoară a nuferilor/ supravieţuind printre resturi împinse/ de valuri, printre duhori şi rădăcini putrede.// Nuferi bleste­mând? – m-am surprins/ întrebând cotropit de-o mirare nemaitrăită.// Şi voi? – am continuat privind/ peste umeri; nu era nimeni.// Căutăm semne în toate.// În scoarţa crăpată a unui copac unii/ au văzut-o pe Maica Domnului vărsând lacrimi.// Altora li s-a arătat Iisus, vara, trecând/ spre Cina Cea de Taină/ prin­tr-un lan de grâu.// Eu am privit de aproape doar nuferi blestemând./ Al cui e semnul şi de unde vine?”.


Poezia lui Florin Costinescu, mai ales în ultimele volume, se naşte din mirare, din ui­mire, din întrebările consecutive unei astfel de poziţionări în faţa lumii. Chiar dacă uneori mimată sau funcţionând doar ca formă retorică de captare a trăirii sentimentului, mirarea pare a fi modul propriu de apropiere de secretele universului, de ceea ce nu se poate vedea: „Aş vrea să vă spun câte ceva despre un zid,/ pe care nu-l văd, dar îl simt,/ umed şi rece, dar mai ales ursuz,/ nu suporta nici atingerea braţelor voluptoase/ ale iederii; de cum încearcă să-l mângâie,/ şovăielnice,/ cu primele mlădiţe,/ neştiutoare, se scutură, se încruntă,/ ameninţă cu bătrânul lăinicer/ îngropat cu sute de ani/ în urmă sub umbra ce-o face pământului ce-l susţine;/ pe toţi i-ar pune pe fugă zidul acesta inexistent şi/ inatacabil, o adevărată redută –/ prieten cu ceaţa şi şopârlele noptatice,/ zidul acesta e lângă mine oriunde mă aflu,/ îi aud tusea înfundată, de câte ori trec/ pe lângă o apă curgătoare,/ de câte ori întind mâna spre un fruct/ minunându-mă de rotunjimea lui ireală,/ chiar şi când urc dealul spre a atinge cu gândul/ lumina abia născutului curcubeu,/ el mi se aşază înainte încruntat,/ în numele unei justiţii necunoscute...” (Zidul ursuz).


Răsfrângerea reflexivităţii, tot mai accentuată în poemele de maturitate, nu a părăsit însă întru totul nici tonul sentimental, uneori romanţios în buna tradiţie a cântecului liric, nici descriptivismul sau atmosfera baladescă de altădată. Scriind despre antologia 101 poezii (Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2001), Ioan Adam sintetiza cu exactitate parcursul liric al lui Florin Costinescu: „Recapitulând, putem spune că Florin Costinescu crede că rolul poetului este acela de vindecător al rănilor din iubire, din trădare, din credinţă înşelată, mulţimea lor, impunătoare în timp, transformând lumea într-un gigantic pacient ce trebuie mântuit prin cuvânt. Sub veşmântul de­clamatoriu al poetului, care s-a visat rând pe rând ca un fel de atlet purtând în loc de torţă o ramură de veşnicie, apoi ca astronom ispitit de numărătoarea de aştri, ca geolog fascinat de ochii pământului, ca retor pus în vremelnic impas de marele semn al mirării (am enumerat, fugitiv, câteva din titlurile cărţilor publicate de autor din 1972 încoace), este de aflat, aşadar, un substrat mai dur, compus din elemente grele. O încercănare a gândului, o disperare greu stăpânită, o sfâşiere a trupului astral în roţile marelui orologiu al Cunoaşterii dau acestor poeme caligrafiate cu o minuţie de oriental acea încărcătură de dramatism care le scoate nu de puţine ori din simpla sferă a incantaţiei, ducându-le pe tărâmurile meditaţiei. Poetul e profund, tulburător, reflexiv, tocmai atunci când nu e explicit, filosofard, retoric”.


Interesant ar fi de observat, cum sugeram mai sus, că sentimentalismul nu e deloc exclus din această poezie eminamente reflexivă. Numai că ipostaza lui nu este, aproape niciodată, aceea de efuziune lirică, ci devine o prezenţă nostalgică, un fel de reverie abandonată. Această nostalgie poate fi una pur livrescă, o iluzie de demult: „Pe Nefertiti am iubit-o, recunosc, instantaneu/ crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu,/ cu steagul inocenţei la ca­targ/ în ochii ei pluteam. Şi m-avântam în larg...// Visam pe-atunci, domniţe, regi, cetăţi,/ ceremonii cu smirnă, antichităţi,/ iubiri cu iz de fruct necopt şi mirodenii,/ licori pândind în vase de milenii,/ când mi-apăru, măreaţă şi splendidă,/ chiar ea: Regina Atlan­tida...// Doar ce-am întors o pagină din somnul,/ ce mi-l dăduse ca pe-o taină Domnul,/ şi dinainte-mi: Ea, venind – mister,/ pe-o frunză – ce covor! – de palmier,/ călătorind pe pala ce-adia-ntre pagini/ arse de patimi şi priviri pe margini,/ pagini de piatră, grele, apocrife,/ ducând în spate mii de hieroglife...” (Cătuşe de sidef, de-azur cătuşe...).


Dacă, între multele înfăţişări pe care le ia sau sub care se ascunde, uimirea poate deveni o formă de revoltă în faţa declinului valorilor, chiar de protest liric (şi sunt numeroase exemple în volumul Nuferi blestemând), ea nu exclude latura ironică, uneori ludică. Formula lirică pe deplin convenabilă este, în acest sens, cea baladescă. Reflecţii grave pot fi exprimate în ton lejer, de „joc” artistic, ca în Balada Duhului Binelui: „Duhul Binelui, un domn cu joben,/ cu mănuşi şi cu ghetre,/ demodat gentlemen/ şi-a dat ieri, pe-nserat,/ la timp de iubiri, la timp de furat,/ obştescul sfârşit,/ neplâns, nebocit,/ într-un vechi şi mizer cartier,/ retrăgându-se singur/ în cel de-al nouălea cer,/ cât mai departe/ de unde-a plecat,/ gârbovit şi uitat./ O babă cu andrele la gât,/ murmura: A fost amărât,/ o ducea greu, foarte greu,/ bine că l-a luat Dumnezeu/ salvarea-a venit, dar târziu,/ după o oră şi ceva – nu mai ştiu,/ dar degeaba firave, inocente iluzii,/ că oricum n-avea-n dotare oxigen şi perfuzii.../ Alta, din contră,/ şi încă două vecine,/ erau de părere că bătrânul/ se ţinea încă bine,/ şi-ar fi putut/ ani buni să le mai dea bani/ cu-mprumut.../ ba chiar, pentru că s-a lăsat de fumat/ l-ar lua de bărbat...// Susţineau alţii c-a fost venetic,/ slujbaş ici şi colo, cu-n salar de nimic,/ divorţat de trei ori,/ un individ cu capul în nori.../ Veni însă un altul – atotştiutor,/ bătrânul cel mort a fost turnător,/ l-am văzut eu, se uita cam pieziş,/ când dădea la vreun cerşetor mărunţiş.../ Astfel Duhul cel Bun, ponosit şi ciudat,/ moare în cer repetat/ arătat de degete mii:/ vinovat,/ vinovat,/ vinovat...”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul