Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Meridian latinoamerican

        José Emilio Pacheco

În vasta şi interesanta panoramă a literaturii hispanoamericane contemporane, scriitorul mexican José Emilio Pacheco (născut în 1939, la Ciudad de México) se alătură pleiadei marilor săi compatrioţi Octavio Paz, Carlos Fuentes, Juan Rulfo, Sergio Galindo, Sergio Pitol, cultivând cu strălucire atât poezia, cât şi romanul, povestirea şi eseul. Este, de asemenea, reputat traducător, profesor şi cercetător erudit, specialist în studiul literaturii mexicane. Bogata şi valoroasa lui activitate i-a adus o întemeiată recunoaştere internaţională şi numeroase premii şi distincţii, între care prestigiosul Premiu Cervantes (2009). Menţionăm din opera sa volumele de poezie Los elementos de la noche (Elementele nopţii), No me preguntes cómo pasa el tiempo (Nu mă întreba cum trece timpul), Islas a la deriva (Insule în derivă), Ciudad de la memoria (Oraş al memoriei), El silencio de la luna (Tăcerea lunii), Tarde o temprano (Mai curând sau mai târziu) etc., apoi volumele de povestiri La sangre de la Medusa (Sângele Meduzei), El viento distante (Vântul îndepărtat), El principuio del placer (Începutul plăcerii), Tarde de agosto (Seară de august) etc. şi romanele Morirás lejos (Vei muri departe) şi Las batallas en el desierto (Bătăliile în deşert). Povestirea de faţă, al cărei titlu redă primul vers din celebra habaneră La Paloma, este o incursiune în misterioasa lume a realismului magic, în care hotarele timpului se şterg, şi, totodată, o tulburătoare poveste a unei iubiri imposibile.


Când am plecat din Havana, păcatele mele...
Prezentare şi traducere de TUDORA ŞANDRU MEHEDIN|I


Mă aflam în Cuba doar în trecere, ca reprezentant ce sunt, sau eram, al companiei Ferroquina Cunningham, şi în ziua aceea, în casa senatorului, pe malul râului Almendares, stăteam şi ne răcoream după prânz, îmi semnase comanda, el are concesiunea tuturor farmaciilor din Havana, e prieten la cataramă cu preşedintele Gómez, fiind parteneri la societatea de căi ferate din Júcaro şi la ziarul El Triunfo, când veniră să-l anunţe, Doamne Dumnezeule:


în Oriente negrii de pe plantaţiile de trestie de zahăr se răsculaseră cu arma în mână, aveau să-i arunce în apă pe toţi albii, să le taie gâtul, să-i spintece, ce îngrozitor!


şi am spus copleşit de spaimă: plec fără să mai pierd o clipă; senatorul i-a înjurat pe negri, doar acum sunt liberi şi totuşi nimic nu-i mulţumeşte, şi pe deasupra au ales să se revolte tocmai în ziua de azi, a zecea aniversare a Republicii; a încercat să mă liniştească, m-a asigurat că Rechinul, adică generalul Gómez, avea să restabilească ordinea în douăzeci şi patru de ore şi că, dacă el nu izbutea, aveau să debarce trupele americane spre a salva vieţi şi averi;


însă nu mă convinse, nu-s de felul meu un războinic, şi am dat fuga cu un taxi la hotel şi am sunat la agenţia maritimă; singurul vapor care pleacă acum se duce în Mexic, dar dacă reuşesc s-ajung în Mexic, mă rog, nu contează, plătesc cât o fi, ridică ancora la şase, dau banii la bord sau acceptă un cec?


pe chei alţi negri cântau, încărcau butoaie, saci, cutii cu zahăr, oare ştiau de răzmeriţă, aveau să se răscoale şi ei? până când în sfârşit mi-au adus bagajul, m-am urcat într-o şalupă şi apoi pe scara suspendată pe vaporul mare;


vă puteţi închipui ce bine m-am simţit când am intrat în cabina mea de pe Churruca, nu există vapoare mai grozave ca astea ale Companiei Transatlantice Spaniole, atât de comode şi au o mâncare excelentă; mi-a părut tare rău că nu mi-am putut lua rămas bun de la toţi cei care au fost extrem de amabili cu mine; bine măcar că, organizat cum sunt, îmi terminasem treburile încă de ieri; îndată ce vor deschide ghişeul telegrafic o să-i expediez un mesaj lui Mr. Cunningham, explicându-i de ce am plecat din Havana, deşi el e la curent cu toate, precis, la New York lumea se interesează mult de Cuba;


stăteam şi mă sufocam în cabină, am urcat pe punte, sirena suna, ridicau ancora, forturile La Cabańa şi El Morro străluceau la intrarea în port, totul părea atât de liniştit, cine ar fi zis că în interiorul insulei negrii începuseră să omoare, să jefuiască, să violeze;


însă turlele Catedralei se îndepărtau, clădirile de pe Malecón de asemenea, cartierul Vedado se zărea trandafiriu cu palmierii, grădinile, plajele ce se tot micşorau, prefăcându-se într-un desen chinezesc pe o boabă de orez până când învolburarea mării le înghiţea;


şi pe Churruca lumea era tristă, numai Dumnezeu ştie ce-o să se întâmple în inima ţării, orchestra interpreta habanera aceea atât de melancolică, La Paloma, care, aşa cum îmi povestea mama, era cântecul preferat al împăratului Maximilian şi al Carlotei, sărmanii de ei, mai ales ea, care era ca şi moartă, aşteptând necontenit, fără să-şi dea seama că anii au trecut;
cum nu cunoşteam pe nimeni, am preferat să mă întorc în cabină până când va veni ora cinei, în vremea asta aveam să fumez o havană H. Upmann şi să termin de citit Insula Pinguinilor, ce roman frumos şi ce mare e Anatole France; mă aşezasem tocmai pe pat când veniră să-mi ia banii pe biletul de călătorie; când ajungem la Veracruz? în mai puţin de trei zile dacă e vreme bună, mi s-a răspuns; dar vremea nu era bună şi noaptea, privind în jos de la fereastra mare a restaurantului, vedeam cum se sparg de bord talazurile înfricoşătoare;


nu mi-a plăcut, căci, dacă mi-e teamă de o răscoală, cu atât mai mult mă tem de un naufragiu, inconvenient serios în profesia mea, care constă în a străbate dintr-o parte în alta America de Sud şi cum s-o fac altfel decât cu vaporul, chiar dacă astea de la Transatlantica Spaniolă sunt foarte sigure şi au un serviciu excelent;


de aceeaşi părere erau şi cei doi soţi cu care am stat la masă, nişte norvegieni destul de agreabili, deşi nu prea amatori de conversaţie, dar nici eu n-aveam cine ştie ce subiecte şi, cum eu nu ştiu franceză, iar ei vorbeau doar puţin engleza şi aproape deloc spaniola, abia am putut pomeni de operele lui Ibsen şi să-i întreb cum era Christiania, dacă e un loc tot atât de îngheţat ca Sankt Petersburg, despre care mai ştiu câte ceva fiindcă Dav, vecinul meu de palier de pe strada 55, s-a născut în Rusia;


aş fi preferat o altă masă, cu oameni care să vorbească limba mea sau cu americani, pentru mine-i totuna, doar trăiesc în Manhattan din copilărie, dar am sosit ultimul şi nu se cuvine să mă plâng: a fost un adevărat noroc că am găsit bilet în condiţiile astea;


din pricina nervilor am mâncat puţin şi am refuzat să joc cărţi cu norvegienii; m-am dus să mă culc, n-am putut închide ochii, vaporul se clătina îngrozitor, scrâşnea până la ultimul milimetru; m-am uitat prin luminatorul de punte, n-am văzut nimic, se auzea doar zgomotul valurilor, plesnetul ca un vaiet, ce straniu, ce chef am să stau de vorbă cu cineva, dar mi-e lene să mă îmbrac şi să mă duc sus în salon unde o mai fi încă lume dansând;


nici nu pot citi cu atâta zgâlţâială, de ce n-or inventa oare vapoare care să nu se scuture atâta ca Churruca? şi, dacă păţim ceva, cu toată telegrafia fără fir, cine ne-ar sări în ajutor în mijlocul Golfului?


ce ţi-e şi cu marea asta, parcă-i turbată, o noapte ca-n iad şi în zori e o farfurie întinsă, liniştită de tot, fără o încreţitură la suprafaţă, unde au pierit valurile uriaşe din timpul nopţii? şi căpitanul a dat drumul la maşini cu toată viteza, ca să străbată oceanul ăsta de ulei, şi totuşi mergem ca puricele în catran, deşi vasul, bineînţeles, nu e cu pânze, ce curios!


partea bună e că am văzut-o pe micuţa spaniolă, bătrânii sunt pesemne părinţii, e frumoasă foc, cum să fac oare s-o întâlnesc ca din întâmplare, mai bine s-aştept să se rupă gheaţa şi să se înfiripeze camaraderia care domneşte întotdeauna pe un vapor, chiar dacă atunci când vine clipa să cobori pe uscat, gata!, s-a terminat şi parcă nici nu ne-am fi cunoscut; ce ciudat, sau nu chiar, pentru că într-o călătorie nimeni nu ştie niciodată dacă va ajunge teafăr, poate asta-i pricina, şi atunci se preface că n-are nici o grijă, se poartă ca şi cum ar face o simplă promenadă;


grozav! cel care stă de vorbă cu el e administratorul de la Cazinoul Spaniol din México, l-am cunoscut data trecută, mă apropii, ce bine-mi pare că vă văd, încântat de cunoştinţă domnule, sărut mâna doamnă, omagiile mele domnişoară; iar după-masă iată-ne stând pe şezlonguri şi făcând conversaţie, ce fată încântătoare, e drept că părinţii n-o slăbesc o clipă, bine c-am avut inspiraţia să-mi scot verigheta, ah de m-ar vedea Cathy când nu sunt cu ea, bănuieşte probabil că în călătorii mai fac şi eu câte o escapadă, şi yankeii sunt la fel, chiar dacă au patru copii ca mine şi încă unul pe drum;


biata Cathy, singură aproape tot anul, bine măcar că maică-sa e acum în Brooklyn, nu mai stă la Buffalo, nu ne-am înţeles niciodată eu şi soacră-mea, dar îi adoră pe copii;


Isabel vine pentru prima oară în America şi pot să-i vorbesc despre Manhattan şi Niagara şi calea ferată de la Veracruz până în Capitală; tatăl ei va fi directorul unei fabrici de textile în Puebla, nu i-e teamă de revoluţie, crede că în Mexic va fi pace, dar e îngrijorată de ce se întâmplă în Cuba;


ce scumpă e Isabel, s-a născut la Tunis, ce curios, eu credeam că e din Madrid sau din Andaluzia, dar nu, părinţii ei sunt catalani; marea sclipeşte, ce căldură! îmi zâmbeşte, nu sunt îmbrăcat cum se cuvine, se văd bărbaţi cu jobenuri, plastroane albe, orchestra cântă Gaby Glides; cum sună catalana? o întreb; chipul ei e însăşi tinereţea, perfecţiunea şi toată frumuseţea de pe lume, parfum de apă de colonie, vântul îi răsfiră părul până aproape de gură, mă învaţă câteva cuvinte;


oratge  furtună, comiat despărţire, matí  dimineaţă, nit  noapte, cum se spune în noaptea asta e bal? ce exasperant să cinez cu norvegienii, ea şi cu mine ne aruncăm priviri, în sfârşit Isabel e în braţele mele, bătrânii ne lasă să dansăm doar valsuri, nu tangouri; a doua noapte, nit, când nu dorm; mă gândesc la ea care precis e cu gândul la logodnicul pe care l-a lăsat la Barcelona, e o prostie să fiu gelos, cum să-i pretinzi fidelitate cuiva care nici n-a ştiut că avea să mă cunoască; păzea! să nu mă îndrăgostesc de copila asta, ce naiba, mereu păţesc la fel, în loc să mă bucur de prezent mă întristează deja nostalgia care o să mă cuprindă mâine faţă de acest acum ce n-o să se mai întoarcă vreodată;


ne despărţim, ea va pleca la Puebla, eu voi rămâne la Veracruz aşteptând, n-o să ne mai vedem în veci, sau dacă ne vom reîntâlni o să fim iar ca nişte străini, ce trist! însă iată-ne din nou pe covertă, soarele străluceşte deasupra mării veşnic liniştită, în zare se văd trecând alte vapoare, ajungem la pupa, părinţii veghează stând pe punte împreună cu spaniolul de la Cazinou;


şi eşti lângă mine Isabel, ai optsprezece ani, iar eu uite am deja riduri, am început să încărunţesc, îmi cade şi părul, simt că am trecut prin toate, în schimb tu abia deschizi ochii, ai viaţa înainte;
aş vrea să-i iau mâna, s-o strâng, s-o sărut, nu ştiu; îi spun uite, şi zâmbeşte; aruncă pâinea rămasă de ieri, pescăruşii se reped s-o mănânce, se luptă pentru bucăţile tari acum umezite de apa mării, totdeauna vin pe urmele vaporului? da, când e pământul aproape şi rechinii se ţin după el; de ce, că doar nu aruncă şi carne; ba da, când moare vreun animal sau se îmbolnăveşte, au aici boi, porci, berbeci, găini, ah da? nu ştiam; îi aduc vii, îi taie acolo jos, de unde crezi că e carnea pe care o mâncăm? nu vrei să vezi cazanele?


niciodată n-o să uit ziua asta, aş vrea să fac ca Faust care a spus clipei: opreşte-te, opreşte-te! nu vreau să mă întorc pe strada 55, duminicile în Brooklyn, plăcinta cu mere, copiii bătându-se cu verii lor, compania Ferroquina, pastilele, vitaminele cu fier, talcul, almanahurile, socotelile, încasările, mos­trele, taxele de transport; vreau să petrec veşnicia cu tine, Isabel;


ce repede, ce repede s-a lăsat noaptea, cea de pe urmă pe vapor, şi înainte de a se întuneca de tot îi arăt un pisc în depăr­tare, nins: uite e Citlaltépetl, Vârful Orizaba, muntele cel mai înalt din Mexic, o să ajungem la Veracruz în zori;


petrecerea de bun rămas, din nou dans, ultimul; vino, lasă-mă să te simt în braţe, valsul Pe valuri, nu are un repertoriu prea variat orchestra asta, acum cântă iar La Paloma, mama mi-o cânta când eram în leagăn;


lumea părăseşte salonul; Isabel, nu pleca, părinţii o strigă, vor să fie odihniţi când coboară pe uscat; domnule ofiţer, la ce oră ancorăm? la şase dacă vrea Cel de Sus, domnule;


don Baltasar îmi întinde mâna; mi-a făcut plăcere să vă cunosc, don Luis; plăcerea a fost de partea mea; nu, Isabel, ne luăm rămas bun mâine pe chei; nu, ochii ei nu s-au umezit, a fost o închipuire, acum mi-a intrat sare, ce ruşine!


dar n-o să dorm, o să beau, băiete, încă un pahar, culmea e că păţesc aşa ceva la vârsta mea, m-am ameţit, cât vin, cât whisky am băut? e cald, mi-e somn, trebuie să se vadă luminile din Veracruz, încă nu, doar farul, farurile, insulele;


o să mă dezbrac, o să dorm, ce desfătare să te afunzi în pat; vino, vino cu mine, Isabel, nu pleca; o să adorm, adorm înce­tişor, am adormit, visez ceva ce n-o să-mi pot aduce aminte, acum nu mai visez, m-am trezit brusc, sunt treaz, cine bate la uşă? vin, Isabel, nu-i cu putinţă, aud strigăte, paşi în fugă, tânguiri, ce se întâmplă, de ce vine singură Isabel?


pe când deschid uşa  îmi spune: nu ştii, nu ştii, e îngrozitor, ce se întâmplă? şi acum mă întreabă ea când am plecat din Havana? răspund: pe 20 mai 1912 şi ştii în ce zi suntem azi? 23, 24, nu ştiu;


nu, nu-i aşa, îmi răspunde plângând; e 30 iunie 1982, s-a întâmplat ceva, am întârziat şaptezeci de ani, nu-ţi poţi închipui tot ce s-a petrecut în lume, n-o să crezi niciodată, uită-te prin luminator, spune-mi dacă recunoşti ceva, priveşte spre chei, şi oamenii sunt cu desăvârşire alţii, nu ne lasă să coborâm, sunt înnebuniţi, spun că e un vas-fantomă, Churruca de la Compania Transatlantică Spaniolă a dispărut după ce a plecat din Havana în 1912, tu şi eu şi toţi cei de aici ştim că nu-i adevărat; dar când o să coborâm ce-o să păţim, Dumnezeule, cum de s-a putut întâmpla ce ni s-a întâmplat, cum o să trăim în lumea asta care-i cu totul altă lume?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul