Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pictura ca spectacol

        Ion Cocora


Viorel Nimigeanu e dăruit cu o forţă interioară primară, cu o energie în permanentă mocnire, şi tocmai de aceea explozivă, încât odată ajunsă pe „pânză” face „minuni”, în sensul că îi conferă în plus faţă de ceea ce desfată ochiul tensiune şi mister, un subtext neliniştitor, o melancolie a originilor. Există în creaţia acestui pictor înnăscut o puternică nativitate ce se completează de minune cu rigoarea şi rafinamentul în captarea imaginarului. Inexprimabilul devine exprimabil, dobândeşte reliefuri concrete, marcate viguros, dar şi diferenţiat de la tablou la tablou, nuanţat, ca urmare imediată a stării de inspiraţie. Impetuozitatea unor viziuni tulburi, în care realului obiectual i se delimitează cu pregnanţă dimensiunile, alternează cu un lirism învăluitor, propriu pentru o viziune de tip expresionist. Poate acesta e şi motivul pentru care pictura profundă şi originală a lui Viorel Nimigeanu, nume reprezentativ între artiştii generaţiei ’80, dă senzaţia că una dintre notele ei definitorii este poeticul. Ca evoluţie, cum şi ca mod de a fi simţită şi trăită în ultimă instanţă, mă determină să mă gândesc la Ioan Alexandru. Preaplinul din tablourile de tinereţe, asemănător cu cel din Infernul discutabil, cunoaşte pe drumul credinţei investirea cu „îndumnezeire” şi „penelul” are revelaţia înseninării ca în Imne. Nu întâmplător, clujeanul Viorel Nimigeanu, de obârşie maramureşană, e şi un excelent pictor de biserici. Aceasta pentru că şi în domeniu religios, unde tematica e asumată odată cu tehnicile şi rigorile lor, ceea ce prevalează este creativitatea. Astfel că universul religios în pictura lui nu e natură decorativă, nu imaginile şi culorile îl definesc, ci sta­rea de spirit pe care acestea o degajă.


În consecinţă, o vibraţie de factură religioasă, indiferent că avem în vedere peisajul, nudul sau structruri complexe, expresie ale îmbinării de elemente diverse, situate undeva la liziera dintre descriptiv şi abstract, întîlnim în întreaga pictură laică a artistului. O bună parte din lucrări, dacă sunt privite atent, acţionează nu numai asupra ochiului, ci şi a sufletului, în ipostază de un al treilea ochi, conferin­du-i şi acestuia calitatea de a vedea, dar nu forme şi culori, ci o linişte de sorginte metafizică, o nostalgie după un paradis pierdut, ambele greu perceptibile „din afară”, căci ele devin perceptibile, aşa cum se considera în Antichitate, doar atunci când sunt pipăite „cu pipăitul interior, precum durerea şi plăcerea”. Există în pictura lui Viorel Nimigeanu un anume subtext ritualic. Deopotrivă de vizibil cam în tot ce pictează. În nuduri, de pildă, sesizăm o ritualizare a stării de bucurie a corpului provenită din ceea ce Starobinski consideră că este însăşi o „conştiinţă a corpului”. Adică întocmai ceea ce Geneza menţionează ca pe un miracol: „Ei aflară că erau despuiaţi”.


Desigur, aceste gânduri exprimate în legătură cu pictura lui Viorel Nimigeanu nu am pretenţia că aparţin unui specialist în materie. Ele sunt pur şi simplu rezultatul contactului cu o creaţie artistică în faţa căreia, ori de câte ori mă aflu o simt ca pe o provocare. Am de fiecare dată sentimentul că o înţeleg pe deplin, dar şi pe acela că mai rămâne ceva care îmi scapă. Poate acesta e şi rostul artei adevărate. Ca unul care a scris câteva mii de pagini despre teatru, de-a lungul a mai multe decenii, nu ascund că în expoziţia lui Viorel Nimigeanu văd şi un veritabil spectacol. O asemenea impresie se datorează, fără îndoială, şi spaţiului extrem de generos al Casei Vernescu. Un spectacol surprinzător, viu, dinamic, desfăşurat în mai multe saloane aflate pe două nivele, amintind de „călătoria” fascinantă imaginată de Andrei Şerban în Trilogia antică, edificat pe un adevăr artistic particular, care nu numai că place când e privit, dar şi îndeamnă la meditaţie. Am subliniat adevăr artistic, căci, aşa cum bine se ştie, Picasso însuşi a spus despre artă că „nu este adevărul”, ci „o minciună care ne învaţă să sesizăm adevărul”. Ca apoi tot el să adauge:„Artistul trebuie să ştie în ce fel să-i convingă pe ceilalţi de adevărul minciunilor sale”. Afirmaţie valabilă şi pentru teatru, unde deseori mi s-a întâmplat să întâlnesc acea „erezie a sfârşitului Timpurilor” considerată de Valery definitorie pentru experienţele artistice novatoare din prima jumătate a secolului trecut. În critica practicată însă nu am fost nicodată speriat de nicio „năzdrăvănie” regizorală. De fiecare dată am fost dispus să accept ca normal un spectacol şi în cazul în care actorii ar fi evoluat pe scenă, de la prima la ultima replică a unui text, cu capul in jos, umblând în mâini. Esenţial era ca la părăsirea sălii de specta­col să fiu şi eu tentat de ideea de a mă îndrepta spre casă la fel. Nu am nicio îndoială deci că pictura lui Viorel Nimi­geanu are putere de convingere. Ea apar­ţine unui creator care, cel puţin atâta vre­me cât îi ai în preajmă tablourile, te ui­meşte şi te face să vezi lumea ca pe o altă realitate, în formele şi culorile născo­cite de el.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul