Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noi, fiii lor

        Toma Roman

Se ştie că uitarea trecutului condamnă la repetarea lui. Pentru „lumea românească” formula este perfect valabilă. După 1989, mulţi au crezut că o paranteză istorică dureroasă (aproape cinci decenii de dictatură) va fi închisă definitiv prin asumarea critică a trecutului, prin apelul ca „lichelele” să se retragă. Cei ce s-au instalat la putere la începutul anilor ’90 au făcut, însă, totul ca trecutul să fie uitat. În lipsa unei lustraţii, care să-i excludă de la exercitarea puterii pe foştii nomenclaturişti, dar şi a unei sanitare dezvăluiri a lichelelor, „colaboratorii acoperiţi” ai fostului regim, trecutul revenit în haine noi, s-a reinstalat în istoria actuală a ţării. Aşa cum în economie s-a ratat „tratamentul de şoc” – care ar fi exclus agonizanta „redistribuire” a patrimoniului comun –, în plan social s-a pierdut şansa blocării castei comuniste superpuse, năpârlită într-o „nouă burghezie”, în fapt o cleptocraţie cu vocaţie oligarhică. România de azi este – asemănător Rusiei contemporane – produsul „revoluţiei furate”, a travestirii birocraţiei de partid şi a poliţiei politice (Securitatea) într-o aparent onorabilă „clasă nouă”. În anii de la răsturnarea dictaturii ceauşiste, o firavă „societate civilă” nu a reuşit decât o condamnare – teoretică – a comunismului şi – în privinţa „moştenitorilor” lui – un transfer al „dosarelor” Securităţii (cel mai important mijloc de control politic al comunităţii) către o instituţie, CNSAS, dependentă de putere, limitată (prin lege) în acţiuni, redusă la un rol pur administrativ. În loc să procedeze la o operaţie chirurgicală de extirpare a cancerului supravegherii şi trădării reciproce, ce s-a insinuat sub comunism în ansamblul organismului social – cum s-a întâmplat, de exemplu, în fosta RDG, datorită comisiei civice conduse de pastorul Joachim Gauk –, CNSAS a devenit „sursa” unor amenzi selective, puţinele dosare deschise servind, mai degrabă, unor interese politice de moment. Este drept şi că majoritatea absolută a „colaboratorilor Securităţii” a tăcut, ei sperând că „de­plina conspirare” şi teama generalizată de posibila deschidere a tuturor dosarelor nu vor duce la prezumtiva blocare a rolurilor onorabile dobândite acum. „Castrarea” CNSAS a dus, după „furarea Revoluţiei” la extinderea unui sistem de dominare a Societăţii de către foştii nomenclaturişti şi securişti, legaţi între ei şi legaţi de foştii „colaboratori” prin relaţii mafiote de apărare reciprocă sau (în anumite împrejurări) de şantaj reciproc, în faţa încercărilor de „normalizare socială”. Dezvăluirea trecutului unor persoane publice, uneori opuse (formal) politic şi ideologic, a fost – cum am spus mai sus – selectivă, având menirea de a indica faptul că „ieşirea din rând” nu e permisă, că secretul (tăcerea - omerta) trebuie păstrat. Stopând diagnosticul clar, în cunoştinţă de cauză, asupra dimensiunilor „cancerului”, cei care au preluat puterea în ultimul deceniu al secolului trecut, instaurând un mod românesc, „original” de preluare, distanţare critică şi asumare a trecutului, ne-au transformat pe toţi, după cum sugerează poetul Dorin Tudoran în prezentarea propriului „Dosar de Securitate”, în „fiii lor”, ai „organelor de partid şi de stat” ce ne-au tutelat viaţa sub comunism.


Dorin Tudoran, poet şi disident cunoscut, stabilit în SUA, cea mai puternică democraţie a lumii, a avut şansa accesului la „Dosarul de Securitate” (peste 10.000 de file) după lungi demersuri birocratice la CNSAS. Instituţia, care a preluat dosarele puse la dispoziţie de „serviciile” ce au succedat Securităţii şi DIE (dosare „periate” pentru protejarea unor „secrete ale ţării”), nu-i putea refuza dreptul de a-şi citi „cartea vieţii”, aşa cum a fost scrisă de „braţul înarmat al Partidului”, fără a risca un scandal ce ar fi arătat, încă o dată „originalitatea” democraţiei româneşti. Alţi solicitanţi nu au avut această posibilitate, deşi se ştie că „organele” au deschis „dosare de urmărire informativă” (DUI) aproape oricărui cetăţean mai răsărit, capabil potenţial „să iasă din rând”, să se îndoiască, fie şi la nivel cotidian, minim, de „înţe­lep­ciunea hotărârilor Partidului”, de „genialele indicaţii” pe care „genialii” lui conducători le dădeau societăţii. „Filozofia” comunismului presupunea, într-o stranie si­metrie cu cea a nazismului, că individul nu contează în raport cu ansamblul comunităţii (clasiale sau etnice), că individualismul este o devianţă ce trebuie amendată, iar libertatea lui o abstracţie lipsită de sens, o sechelă a democraţiei burgheze ce împiedică societatea să înainteze omogen „,pe calea progresului”. Un „dosar de Securitate” era menit să permită „organelor” intervenţia rapidă în reprimarea presupusului sau realului disident, eventual pe baza anticipării acţiunilor lui în prevenirea consecinţelor acestora. „Braţul înarmat” aplica astfel „politica partidului” şi îşi justifica propria existenţă pentru că, conform suspiciunii staliniste, niciodată asumate pe faţă, „mentalităţile” sunt dificil de eradicat, în ciuda succeselor materiale „ameţitoare” ale societăţii în „edificarea” raiului comunist. Securitatea trebuia, după eliminarea (fizică) a „claselor dominante”, să „vegheze” la puritatea conştiinţei „omului nou”, la excluderea aseptică a oricăror influenţe cosmopolite, la orientarea lui consecventă spre „izvorul pur al tradiţiilor şi aspiraţiilor istorice” ale comunităţii din care face parte. „Dosarele” sunt, într-o societate omogenizată forţat, în principiu „fără clase”, „oglinda” traseului prin viaţă al oricărui individ, romanul lui existenţial. Din securiştii criminali, care „au extirpat burghezia şi moşierimea”, care au igienizat societatea de „rămăşiţele” acestora, „băieţii” se trans­formaseră în stenografi ai vieţii fiecăruia, în adevăraţi „romancieri” – de sorginte realist-socialistă –, idea­lul lor (al „Partidului”) fiind o panoramă completă a comunităţii, în ansamblu, dar şi la nivelul fiecărei componente. „Mijloacele” şi, evident, fondurile erau nelimitate, pentru că „nimic nu trebuie precupeţit în instaurarea celei mai drepte orânduiri”. Realitatea a fost, desigur, alta.


„Dosarul de Securitate” al lui Dorin Tudoran poate fi, aşadar, citit şi ca un roman. Un roman scris de Securitate despre poetul disident, dar care – în fapt – este o carte despre Securitatea însăşi. Dosarul acumulează de toate: bârfe şi turnătorii (stupide sau rafinate), interceptări ale convorbirilor (telefonice sau directe), înregistrări ale în­tâlnirilor publice sau profesionale (literare), relatări despre „obiectiv”, interpretări legate de intenţiile lui, dispoziţii şi ordine ale şefilor etc. „Aparatul” pus în mişcare e impresionant, aparent demăsurat în raport cu fragilitatea şi lipsa de mijloace a obiectivului. În fond, după cum din „dosar” se vede, Dorin Tudoran a avut puţini prieteni şi susţinători reali, nu de puţine ori regăsindu-se singur în faţa „sistemului”. Care „sistem” pare smintit datorită risipei de energie şi fonduri, practic nelimitate, pentru a realiza descifrarea unor intenţii şi atitudini individuale. Dorin Tudoran este urmărit, fotografiat, înregistrat la întâlnirile cu puţinii săi susţinători (o întrevedere stabilită cu criticul Nicolae Mano­lescu este „surprinsă” aproape ca într-un roman de „serie neagră”), iar „şefii” analizează, recomandă, decid noi „măsuri active” pentru izolarea sa. Securitatea pare că încearcă să-şi justifice propria existenţă căutând „duşmani de clasă”, inventând „disidenţi”, obligându-i pe dubitativi la colaborare sau radicalizare. Totul merge însă în gol, pentru că rezultatul final este, până la urmă, previzibil: poetului, decis să se autoexileze, i se eliberează formulare pentru paşapoarte, evident după atenţionarea că „braţul înarmat” e lung şi ajunge oriunde. Dorin Tudoran a fost însă obligat să meargă până la capăt, exis­tând în conflictul său cu „sistemul” un punct dincolo de care o abdicare ar fi însemnat distrugerea definitivă a personalităţii sale, a demnităţii lui de om. Securitatea bănuia această rezolvare, singura ei grijă fiind ca „di­sidentul” să nu se transforme într-un „nou Goma”. Paul Goma lansase un apel public la solidarizare pentru aplicarea Cartei Drepturilor Omului, semnată şi de Ceauşescu la Helsinki în 1975. „Dosarul de Securitate” este o radiografie a mecanismelor puterii discreţionare într-un stat totalitar. Pe de o parte este „Partidul”, adică grupul conducătorilor comunişti transformaţi în „clan de familie”, responsabil cu „ideologia” şi „direcţiile orientării sociale”. Pe de alta, este Securitatea, tot mai autonomizată, evoluând în siajul Partidului, alături şi, uneori, chiar înaintea lui. „Partidul” acorda – conform regulilor leninist-staliniste – o atenţie specială creatorilor de artă, mai ales scriitorilor, ce trebuiau să devină martorii şi mesagerii cei mai avizaţi/ascultaţi ai epocii. Scriitorii trebuiau să difuzeze „concepţia Partidului”, „viziunea lui asupra lumii”. Când recompensele s-au subţiat, întreaga societate fiind de fapt afectată, sau când devianţele creatoare s-au înmulţit, „Partidul” a impus diversiunea „creaţiei de masă”, a „Cântării României”, ce trebuia să arate creatorilor că, oricând, „poporul” are rezerve de talent, îndemânare tehnică şi gratuitate. Securitatea trebuia însă să-i păstreze pe creatorii recunoscuţi în interiorul unor limite rezonabile ale manifestării, să-i alinieze – cu orice preţ – la „aspiraţiile Partidului”, la proiectele lui. Fără să inventeze ceva nou, Securitatea aplica cu sârg principiul „zăhărelul şi biciul”, aplicat uneori concomitent unui scriitor sau altuia, unui grup sau altuia.


Publicând selecţia din cele aproape 10.000 de pagini existente în „dosarul” său, Dorin Tudoran a încercat iniţierea operaţiei sanitare de care societatea românească are oroare. Pentru unii cititori dezvăluirile sunt şocante. Nu numai grupul de „culturnici” – adunaţi în jurul revistelor Săptămâna şi Luceafărul – erau implicaţi în difu­zarea ideilor „Partidului”, în amendarea „independenţilor”. Nume absolut onorabile, de intelectuali veritabili, unii chiar repere pentru novicii literaturii, apar ca „turnători”, delatori plătiţi sau benevoli, ai Securităţii. Nimeni nu se mira în „epocă” de reacţiile „grupului protocronist”, condus de E. Barbu la Săptămâna. „Partidul” îşi ducea poporul „pe culmi”, inventând – dintr-un complex de inferioritate explicabil – un primat absolut al acestuia în toate domeniile culturii. Difuzorii săi, de la E. Barbu la C.V. Tudor, de la A. Păunescu la D. Săraru sau de la A. Silvestri la I. Neacşu („patru chenzine”), trebuiau să justifice refuzul deschiderii spre Occident, care – pur şi simplu – refuza să recunoască întâietatea noastră culturală. Prinşi în flagrant de extremism (prin difuzarea ideilor fasciste şi legionaroide) sau chiar de furt intelectual (plagiatele lui E. Barbu sau I. Gheorghe), ei atacau în numele „purităţii ideologice”, cerând represiunea „moderniştilor”. Şocante sunt însă colaborările „aco­perite” ale unor scriitori cu renume, neimplicaţi sau chiar opuşi aberaţiei protocroniste. În „dosarul” lui Dorin Tudoran apar cel puţin 34 de delatori, din care CNSAS a deconspirat – selectiv – doar şase (A. Paleologu, E. Uricariu, D. Zamfirescu, M. Iorgulescu, A. Brezianu şi Al. Raicu). Dacă în cazul unui disident autentic, Mihai Botez, prieten şi susţinător al lui D. Tudoran, colaborarea – neconspirată – poate fi explicată prin dorinţa de a intoxica şi mina interior „aparatul”, în situaţia celorlalţi, prăbuşirea morală, abandonul cinstei şi credinţei sunt, aproape, de neînţeles. Dezvăluindu-i, dosarul lui D. Tudoran îi obligă pe cei în viaţă la o dureroasă, dar obligatorie confesiune.


Portretul din „dosar” al poetului-disident este, desigur, deformat. Cum sunt şi „caracterizările” puţinilor săi prieteni autentici. Pentru Securitate, a te opune „sistemului” însemna să fii „duşman ideologic” (N. Manolescu), nebun (D. Deşliu), beţiv (D. Cristea) etc. O lume strâmbă populează acest „roman al Securităţii”, riscul fiind ca, în lipsa dezvăluirii totale a coordonatorilor şi colaboratorilor, să rămânem, pentru multă vreme încă, fiii lor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul