Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poemul care pleacă īn tăcere

        Ioan Holban

„Vei trăi cīt cuvintele tale/ dar vei muri īnaintea tăcerilor”, scrie Horia Bădescu īn deschiderea ultimului său volum de poezie, Vei trăi cīt cuvintele tale (Editura Dacia XXI, 2010); īn acest raport nu tensional, ci de complementaritate dintre tăcere şi cuvīnt se află miezul versurilor lui Horia Bădescu, pentru că, iată, aici se scrie viaţa-moartea fiinţei şi se adună īnţelesul īntreg al duratei şi timpului, uitării şi memoriei, al lui ieri şi mīine, viitorul fiind una din multiplelele ipostazieri ale vidului: „Erai locuitor/ al tăcerii/ dar tăcerea nu te mai/ locuia,/ vorbeai/ dar cuvīntul/ nu-ţi mai vorbea,/ trăiai/ dar viaţa nu-şi mai avea/ īn tine sălaş./ Unde, cīnd, cum?/ Ziua de mīine/ n-are memorie”. Īn tăcere se locuieşte, e destinaţia finală; pīnă la cuvīnt trebuie un drum totdeauna iniţiatic, spune poetul. Mulţi vorbesc, prea puţini au acces la cuvīnt şi doar cīţiva īşi pot asuma tăcerea ca pe o esenţială cale a cunoaşterii lumii şi sinelui; există, prin urmare, o memorie a tăcerii, cuvintele nu sīnt decīt „copii ai tăcerii/ care-şi īnvaţă limba/ murind”, po­e­mul īnsuşi pleacă īn tăcere: īntre tăcere şi cuvīnt se joacă viaţa şi moartea, geneza şi extincţia, ca īn această viziune a unui dinainte de naştere şi, deopotrivă, a ceea ce va fi nefiind īn tăcere: „E-al tău/ cuvīntul de dinaintea cuvīntului?/ A ta e lumina/ care īn propria umbră/ se-mbracă,/ care din propria noapte/ se īntrupează?/ Şi tăcerea care naşte/ cuvīntul/ pe care gura ta n-a apucat īncă/ să-1 spună?/ Chipul care mīine-ţi va purta/ numele/ este al tău?”. Īntre mīine şi ieri nu e loc decīt de o „aşteptare ghemuită”; e vremea lui niciodată şi nicicīnd.


De altfel, „niciodat㔠e cuvīntul-concept cel mai frecvent folosit īn poemele din Vei trăi cīt cuvintele tale, construind o sferă semantică a lui „nimic” şi „nimeni”; e aici, īn fond, figurarea vidului unde se rost(ui)eşte poetul şi experimentul său liric: īntr-un orizont gol, unde ora e mereu aceeaşi şi toate curg precum o zi cenuşie, unde departele – categorie eminesciană a sensului şi vieţii – e vidul aşteptării, al vremii care se petrece īn ea īnseşi, al zilelor şi fiinţei, creat prin implozia lui „ieri” şi „azi” īntr-un timp surpat, unde lumina putrezeşte şi soarele e negru. „Nimic nu va mai fi ca atunci:/ nici clipa cīnd īn patul tău se urca/ despuiată lumina,/ nici ziua īn care/ te iubeai printre brazde/ ca şi cum te-ai fi īmpreunat cu ţărīna./ Nimic nu va mai fi ca atunci:/ lumina a putrezit deja,/ īnainte să fie umbră şi/ pulbere,/ printre brazde/ urma ta e zdreanţa unui cer/ jupuit,/ pielea soarelui negru/ sub care se-mpreună cārtiţele/ şi rădăcinile”. Viziunea poetului are discrete contururi expresioniste, fără tensiunea extatică şi accentele halucinatorii de la Trakl sau Gottfried Benn, dar cu sfīşierea fiinţei īn transcenderea fantast-tragică a realului spre (ne)locul vidului care poate fi, de exemplu, o masă goală īn „crīşma lui Mongolu’” de altădată sau orizontul care „linge pustia”, unde stăpīni sīnt „fără-de-chipul” şi oamenii „īmpovăraţi de ei īnşişi”, trecīnd ca nişte fantoşe „fără s-arunce măcar o privire”. Īntr-un volum publicat īn Franţa, īn 2008, Miradors de l’abīme, reluat acum, parţial, īn Vei trăi cīt cuvintele tale, Horia Bădescu personalizează vidul, īl „umanizează”; titlul īnsuşi, īntr-o traducere literală, ar īnsemna „belvedere de pe terasele abisului” (īn Dicţionar, mirador: „belvedere de pe terasele palatelor”): „Doar umbra ta mai ştie/ cīt īţi atīrnă/ oasele īncă/ dar soarele stins e/ demult./ Fără sfīrşit orizontul,/ fără sfīrşit şi fără de tine,/ īn miradoarele-abisului, nimeni./ Dincolo/ cămaşa īnsīngerată a Domnului/ se zvīntă-n lumina-ngheţată-a/ nefiinţei”. Abisul e vidul care are o „vară indiană”, chiar şi o „mīn㔠şi „memorie”, de acolo soseşte ziua şi tot acolo se poate ascunde viaţa fiinţei, venind şi īntorcīndu-se īn locul acela străin, cum īi spune poetul: „Ceea ce mai e de străbătut/ nu mai e viaţa ta./ Te depărtezi/ zi după zi:/ drumuri pe care/ doar uitarea ta/ le mai ştie,/ urme care-ţi adulmecă/ paşii,/ tărīmuri fără de nume –/ aşteptīndu-te./ Totul rămīne īn urmă:/ nimic nu mai e-al tău,/ nici tu īnsuţi”.


Alternativele vidului şi abisului? Doar cīntecul care le animă („Stătea līngă fereastră;/ cīntecul se isca din/ gītlejul nop­ţii/ şi lumina o dată cu el./ Stătea līngă fereastră;/ cīntecul ciocănea īn geam/ şi steluţele treceau una cīte una/ prin el./ Din orizontul īngropat īn zăpezi/ cīntecul se isca/ līngă geam./ Pentru prima dată,/ lumea stătea-n/ ascultare”) şi lucrurile fără-de-mīini care vin, asemenea străinului rătăcit īn pustie, de pretutindeni şi de nicăieri. Dar nici cīntecul, cum nici lucrurile fără-de-mīini nu sīnt ale realului, nu cristalizează durata fiinţei; ele sīnt dintr-un alt timp unde dăinuie doar ceea ce nu are nici voce, nici chip; e universul „de partea cealaltă a oglinzii”, al fiinţei care a īnvăţat cum se moare şi a venit la „nunta pustiei”. Īn Vei trăi cīt cuvintele tale, Horia Bădescu rămīne poetul adevărat căruia, īncă de la volumul de debut, Marile Eleusii, din urmă cu patruzeci de ani, un īnger i s-a răstignit pe gură, īntr-o lume unde nu se mai aude, de atunci, decīt inima „urlīnd a pustiu īn ruinele veacului”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul