Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prin lumi volatile

        Gabriela Gheorghișor

Amintiri inventate (Editura Aius Printed, Craiova, 2011) de Camil Moisa (prozator craiovean stabilit în Canada) ar putea fi un roman, dar totuşi nu este. Ştiu că autorul îl numise, la un moment dat, „ro­man în devenire”. Mai degrabă, volumul reprezintă o construcţie epică modulară, în sensul că cele opt povestiri au o oarecare autonomie, putând fi citite şi independent, într-o ordine variabilă. Ceea ce le uneşte este vocea narativă şi, mai ales, obsesia povestitorului pentru binomul real-ireal.


Din acest motiv, criticul Constantin M. Popa aminteşte, pe coperta a patra, numele lui Max Blecher. Însă, cu excepţia unei lucidităţi comune a autopercepţiei, similitudinile încetează. Nu există, în Amintiri inventate, problematica dureroasă a corporalităţii şi nici scriitura misti­covizionară a lui Max Blecher. Camil Moisa discursivizează tema irealului şi o narativizează ca amintire, vis sau ficţiune compensatorie. Nu avem aici, propriu-zis, „amintiri inventate” sau „memorii fictive” în înţelesul „tare” al acestor termeni. E vorba doar de clivajul faliilor temporale, de ruptura între trecut şi prezent, care face ca amintirea să devină un „fragment de real” derealizat, lipsit de „echivalent în prezentul realităţii”. Pe de altă parte, imaginaţia şi visul vin să su­plinească sărăcia realului, adică a informaţiilor despre realitatea înconjurătoare, aşa cum se întâmplă, de pildă, în prima povestire, intitulată shakespearian Visul unei nopţi de vară. Imaginea şifonată a vecinului, domnul Moscovici, de obicei impecabilă, capătă oniric justificarea absentă în regimul diurn al personajului-narator. Alteori, acesta consemnează senzaţia de ireal pe care ţi-o dă pierderea reperelor familiare şi stabile ale realităţii. Un astfel de reper îl constituie, pentru povestitorul-analist, unica pereche de pantaloni, furată de pe el în timp ce dormea, răpus de foame şi de oboseala navetei, în sătucul unde funcţiona ca profesor (v. În căutarea pantalonilor pierduţi şi Con­fesiunea unui copil al naturii).


Mai interesante, însă, decât toate consideraţiile pe marginea realului-irealului şi decât relatarea unor vise mi se par pasajele care rememorează întâmplări de viaţă, unele pline de haz. Iată, de exemplu, o amintire despre cum au descoperit oamenii de la ţară ness-ul, imediat după Revoluţie, în ajutoarele primite din străinătate: „Surpriza cea mai mare au avut-o cu nişte cutii cilindrice, enorme. (...) Noroc cu un sătean umblat, că-i învăţase ce să facă cu prafu’ ăla. Când îl văzuseră că-l toarnă într-o cratiţă, amestecându-l cu apă, le venise inima la loc. Credeau că e un fel de mămăligă, venită din ţările calde, unde şi-o fi schimbat culoarea, de la atâta soare. Pe urmă, însă, nu mai ştiau ce să creadă, că rămăsese subţire ca laptele şi era amar ca viaţa lor, după cum se exprimase careva. După ce omu’ îi adăugase nişte zahăr, părea să semene un pic cu vinul lor, de-al doilea, numai că avea altă aromă. Aşa că, fiecare cu cutia lui, în mijlocul casei, îşi preparase câte o sticlă de un litru. Fusese ceva de pomină după ce băuseră tot lichidul îndulcit cu zahăr. Toată noaptea nu dormiseră, se întâlniseră în drum, la lumina lunii, ca să stea de vorbă. Că omul cunoscător nu le spusese, dinadins, că băutura aia te face să nu dormi. Ba unora li se păruse prea de tot să bea atâta lichid pe stomacul gol, şi-l consumaseră cu pâine, ca pe laptele de capră”. O altă naraţiune realistă, poate cea mai închegată din volum, este De strajă patriei şi conţine amintiri cazone. E adevărat că ea nu are caracter de noutate. S-au scris deja multe memorii, cu sau fără deghizamentul ficţiunii, despre serviciul militar în vremea comunismului (v. evocarea frisonantă a lui H.-R. Patapievici din Zbor în bătaia săgeţii sau volumul colectiv Răcani, pifani şi veterani. Cum ne-am petrecut armata sau romanul recent al lui Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine). Naratorul lui Camil Moisa trăieşte însă, ca soldat, şi momentul Revoluţiei din ’89, iar povestirea subliniază contradicţia dintre fantasmele livreşti ale eroismului şi derizoriul actelor reale ale militarului şi ale colegilor săi (arderea dosarelor de la Securitate, aşteptarea, fără muniţie, a asaltului „teroriştilor”, într-un şanţ, ascultând la un amărât de tranzistor procesul soţilor Ceauşescu). Căderea regimului dictatorial însemnase, totodată, şi ieşirea dintr-o realitate ireală, id est contrafăcută, mincinoasă.


Amintiri inventate – al treilea opuscul de proză al lui Camil Moisa, care marchează o certă evoluţie – este o incursiune în lumile paralele ale amintirii şi ale visului, în căutarea propriei identităţi de odi­nioară. În „piesa” onirică din final, simbolică în ansamblul cărţii, Tinereţe fără bătrâneţe, naratorul în chip de moşneag se reîntoarce, invers decât eroul basmului, într-un timp al juneţii familiei sale. Nimeni nu-l recunoaşte. Planurile lor de existenţă nu pot comunica. Regăsirea tinereţii celui ce povesteşte se produce, de fapt, numai în scris, dar şi scrierea instituie tot un univers alternativ, un construct, în ultimă instanţă, fictiv, ireal, cu ontologie slabă, fiindcă prezintă reflexia unei prezenţe absente. E ca şi cum te-ai uita în oglindă şi ţi-ai vedea chipul de altădată, de la o vârstă frumoasă. Poţi să probezi altora autenticitatea proiecţiei din trecut, pe care doar tu o vezi, dincolo de semnele fanării? Nu poţi, fireşte, decât dacă ai o fotografie la îndemână. În absenţa dovezilor obiective, rămâne să medităm la „realul” ficţiunii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul