Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Abandon pre-exterminatorul (II)

        Bogdan Ghiu

Societatea fetalǎ


În La condition fśtale. Une sociologie de l’engendrement et de l’avortement (Gallimard, 2004), Luc Boltanski vorbeşte despre invizibilul, despre nenǎscutul, despre inexistentul şi neconstituitul social, în sens categorial (implicit), pe care tocmai sociologia trebuie, pe linia Durkheim-Bourdieu, sǎ le moşeascǎ. Obiectele sociale vizibile, evidente, frecventate, mai cu seamǎ atunci când sunt (hiper)focalizate şi, desigur, încadrate (citeşte: suprafenomenalizate) mediatic, sunt nişte „proaste obiecte pentru un sociolog”. Prin „distanţare”, „neutralitate axiologicǎ” şi „modelizare”, sociologia autenticǎ trebuie sǎ elaboreze obiectele pertinente de studiu. În România actualǎ, abandonǎrii politice preliminare (funcţionând ca însǎşi condiţia de realizare a socialului) îi corespunde, cât se poate de natural, de firesc, nu atât demisia, care ar presupune un prealabil activ, cât neconstituirea ca atare a funcţiei sociale a sociologiei ca disciplinǎ investigativ-criticǎ fenomena­lizatoare. În România, meseria de sociolog a fost redusǎ abuziv şi comod, criminal, din interiorul disciplinei înseşi, la aceea de „sondor” aflat în slujba politicului imediat reactiv. Trǎim, social şi, dublat, consolidat sociologic, în vag, în neformulat, în preexistent, în larvar. Neconstituirii sociale fie şi cu forcepsul nefast al biopoliticii îi corespunde fǎrǎ seisme non-elaborarea sociologicǎ. Or, fǎrǎ obiect, nici o şansǎ de subiect. Fǎrǎ cunoaştere, nici o luptǎ. Zumzet pe post de uruit şi de vuiet.


Aseptizate, medicalizate, tehnicizate, naş­te­rea şi avortul presupun şi au dezvoltat în societǎţile occidentale actuale tehnici gramaticale de evitare, de non-obiectivare, demonstreazǎ Boltanski. El vorbeşte, astfel, metodologic, despre „diferenţa dintre componentele lumii sociale care, la un moment dat, sunt supraexpuse şi cele care, fǎrǎ a fi cu totul necunoscute, rǎmân totuşi ignorate, ca şi cum cu privire la ele ar exista un acord tacit de a închide ochii”. De aici, fenomenul „relei-credinţe sociale”, al „separǎrii dintre ceea ce se cunoaşte în mod oficial şi ceea ce se cunoaşte în mod oficios sau, altfel spus, la modul cunoaşterii tacite”. O astfel de abordare care distinge „momentele în care deschidem ochii de cele în care închidem ochii” calificǎ „sociologia moralǎ”, care studiazǎ „procedurile de evitare” şi analizeazǎ „dispozitivele sociale menite a atenua sau a ocoli anumite contradicţii”.


Analizând ocultǎrile, deci categoriile implicite în funcţie de care societǎţile occidentale actuale (ne)gândesc apariţia viului – deci, altfel spus: modul în care ele fenomenalizeazǎ fenomenul prin excelenţǎ: naşterea şi reproducerea vie a vieţii –, Boltanski stabileşte o opoziţie de bazǎ: aceea dintre fǎtul-proiect şi fǎtul-tumoare.


Fǎtul-proiect este fǎtul accentuat autentic, cel care face obiectul, ba chiar, deja, subiectul, „presubiectul” unei „naşteri prin proiect”, programate. Nenǎscutul este anticipat încǎ dinainte de a fi conceput, e „deja bebe”, deja o persoanǎ: pre-individualizare. E aşteptat, se vorbeşte nu doar despre el, ci cu el, întregul microcosm familial este deja reorganizat, secularizat-mesianic, pentru venirea lui, în funcţie de el. Fǎtul-proiect este vizualizat tehnic, mama-mediu dialogheazǎ cu el, el nu este nici o clipǎ un necu­noscut, fiind complet predeterminat. Evenimentul noului, cum ar spune Derrida, este perfect conjurat, socializat.


La polul opus, dar în interiorul aceleiaşi scheme şi prin intermediul aceleiaşi tehnici ge­nerale de preîntâmpinare –, fǎtul tumoral. Şi el este elaborat, constituit obiectual, dar nu în direcţia fiinţei, ci în cea a neantului, conform altei direcţii implicit „gramaticale”. El nu mai este însǎ „aspirat cǎtre viitor”, asemenea fǎtului-proiect creat înainte de a fi fost procreat, ci este „tras înapoi spre neantul din care abia a ieşit”: „proiectul” care-l priveşte este ca el sǎ lase cât mai puţine urme posibil, inclusiv şi mai ales în memorie. Avortul trebuie cu desǎvârşire şi imediat uitat. „Se face absolut totul pentru a se investi cât mai puţine reprezentǎri cu putinţǎ în el.” E conceput – pozitivare malignǎ a negativului – ca o tumoare, corp strǎin care vine sǎ afec­teze negativ, ameninţǎtor, dat fiind cǎ ascultǎ de o „logicǎ oarbǎ”, corpul propriu. Avortul este privit ca o operaţie, ca o intervenţie chirurgicalǎ. Avortul medicalizat aseptizeazǎ, neutralizeazǎ definitiv avortul clandestin: noul corp dispare cu desǎvârşire înainte chiar de a fi apucat sǎ aparǎ, şi tocmai pentru a nu mai apuca sǎ aparǎ. Mai mult, mai pregnant chiar: el nu e nimic, nu apucǎ sǎ fie constituit în ordinea existentului, nu i se îngǎduie accesul nu numai la umanitate, ci şi la memoria personalǎ. „Traumatismul naşterii” nu trebuie sǎ se producǎ nici mǎcar în ordinea ne­gativului. Fǎtul-tumoare e invizibil: nu intrǎ în „obiectivitatea lumii”. Fiinţǎ-nihil, eliminatǎ terapeutic ca boalǎ şi ca însǎşi adiere a nimicului, fǎtul tumoral este forclus printr-un limbaj peri­frastic care evitǎ fie şi doar sǎ-l obiectualizeze, sǎ-l în-fiinţeze verbal. E non-obiect şi non-subiect.


În plus, tehno-fǎtul manifestǎ capacitatea magicǎ a tehnicii de a media-evita traumatismul, pozitivat sau negativizat, al naşterii şi în ordinea lucrurilor, dar şi în cea a cuvintelor. Carnea şi memoria proprii ale persoanei rǎmân, astfel, neafectate de acest eveniment-incident.


Or, în atare condiţii, cum ar putea drepturile omului sǎ priveascǎ, sǎ acopere ceva ce nici nu apucǎ sǎ fie om? Deconstructiv vor­bind, ce este, unde este, pânǎ unde este umanul? Însăşi conceperea ca atare, prin secţionare, prin desprindere, a drepturilor copilului distruge, restrânge fatal sfera drepturilor omului, ale umanului.


Fiinţǎ cu „poziţie ambiguǎ”, fǎtul „destabilizeazǎ separaţia categorialǎ dintre fǎtul autentic şi fǎtul tumoral”. Şi aceasta deopotrivǎ în or­dinea reprezentǎrii, în cea a vizibilitǎţii şi în aceea a experienţei corporale.


Mic tratat despre abandon


Ne abandonǎm abandonului şi abandonǎm abandonul. Abandonul devine imediat o structură aprioricǎ regresivǎ şi proliferantǎ, care îmbrǎţişeazǎ (abandonând) totul. Abandonul nu survine şi nu rǎmâne aproape niciodatǎ accidental, punctual, parcelar, ci coboarǎ/urcă până la nivelul condiţiei de posibilitate a unui câmp – tocmai astfel omogenizat, unanimizat – de realitate.


Abandonul se autoabandoneazǎ şi se auto­oculteazǎ în trepte. Structura categorial-„gramaticalǎ” a abandonului este una perifrasticǎ, de (auto)evitare. Într-un prim „timp”, a abandona pare a fi o non-acţiune, opusul însuşi al acţiunii: presupune un subiect şi un obiect, manifestându-se ca acţiune autocontradictorie, denegatǎ: a abandona înseamnǎ atunci, tocmai, a nu face, a nu interveni, a lǎsa lucrurile să de­curgǎ de la sine, a asista fatalist, neoferind asis­tenţă. Falsă tranzitivitate, aşadar, a acestei acţiuni, care, de fapt, este reflexivă, mai precis pasiv-reflexivă, altfel spus retroactiv anihilantă şi descurajantă. Această „acţiune” (cuvântul, aici, se cere, în acelaşi timp, subliniat şi subminat: tocmai sublinierea subminează) contaminează şi distruge subiectul: subiectul faptului, al actului de a abandona devine, prin chiar acest fapt-act, un fals subiect, un pretins subiect, un subiect infinit delegant: în locul sǎu abandonat, se poate instala oricine, orice. Niciodatǎ nu se poate şti cu precizie cine abandoneazǎ pe cine/ce: abandonul nu are origine, ci creeazǎ, manifestǎ doar stadii imediat terminale. Abandonul este o acţiune de fiecare datǎ – şi imediat – reuşitǎ, care-şi atinge nesmintit, fǎrǎ greş, termenul. Prin „acţiunea” de a abandona suntem (devenim) obiecte ale abandonului, ale „propriului” abandon.
(va urma)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul