Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

QUASIMODO 110

        Salvatore Quasimodo

Salvatore Quasimodo s-a născut acum 110 ani, la Modica, nu departe de ţărmul Mării Ionice (provincia Ragusa). Moartea l-a surprins la Napoli în 1968. Copilăria şi tinereţea nu i-au fost scutite de dificultăţi şi amărăciune. Face studii tehnice în Sicilia natală şi obţine diploma de geometru; se înscrie la Facultatea de Inginerie a Universităţii din Roma, dar e constrâns, pentru a supravieţui, să-şi întrerupă studiile şi să muncească în cele mai felurite locuri, din Calabria şi Liguria până-n Sardinia şi Valtellina. Încă din 1930 se remarcă în revista florentină Solaria ca poet de primă mărime, din 1938 până în 1940 este redactor la Il Tempo. În 1939 i se atribuie catedra de literatură italiană a Conservatorului „G. Verdi” din Milano, unde domiciliază până la moarte (ce l-a surprins la Napoli).


În 1959 i s-a conferit Premiul Nobel pentru Literatură. Autodidact tenace, începuse să studieze latina şi greaca încă de la vârsta de douăzeci de ani. Cărţile sale de căpătâi au fost cele ale lui Descartes, Spinoza, Sf. Augustin, prin învăţătura şi mărturia căruia citeşte Evangheliile, părând să înţeleagă că în căutarea adevărului s-ar afla şi adevărul însuşi al poeziei.


Traducător de excepţie al vechilor greci, de la Homer până la poeţii lirici, de la tragici la alexandrini, a fost şi un valoros eseist, critic de teatru şi literar. Poezia rămâne, însă, nucleul central şi determinant al creaţiei sale. Dincolo de angajamentul civic al cărţilor din primul deceniu postbelic, poetul explorează dimensiunile intime ale aventurii sale umane, ale vechii sale tentaţii de solitudine, abordează din nou eternele probleme ce provoacă în conştiinţa omului dorul unei oaze dicolo de raţiunile vizibilului; între moartea care aboleşte viaţa şi viaţa care se proiectează şi se transfigurează dincolo de moarte. De-a lungul unui traseu de meditaţie şi cercetare, Quasimodo realiza, în chip temerar, o idee de poezie ca sinteză de vitalitate, cugetare şi cuvânt, de inspiraţie şi cultură, de intuiţie şi sentiment.
Volume reprezentative: Acque e terre, Florenţa, 1930; Ňboe sommerso, Genova, 1932; Erato e apollion, Miano, 1936; Poesie, Milano, 1938; Con il piede straniero sopra il cuore, Milano, 1946; Giorno dopo giorno, Milano, Mondadori, 1947; La vita non č sogno, ibid, 1949; Il falso e il vero verde; ibid, 1956; La terra impareggiabile, ibid, 1958; Tutte le poesie, ibid, 1960; Dare e avere, ibid, 1966; Poesie e discorsi sulla poesia, ibid, 1971


Prezentare şi traducere din limba italiană GEO VASILE


Din Acque e terre


VÂNT LA TINDARI
Tindari, aşa cum te ştiu blând
Între coline largi aplecat peste apele
Insulelor dulci ale zeului,
Astăzi mă împresori
Şi mi te pleci în inimă.


Sui colnice aeriene hăuri,
Scăldat de vântul pinilor,
Iar stolul de tandri-nsoţitori ai mei
Se-ndepărtează-n văzduh,
Val de sunete şi iubire,
Iar tu mă faci ostatic
N-a fost deloc uşor să scap
Spaime de umbră şi tăceri,
Refugii desfătări cândva stăruitoare
Şi moarte-n suflet.


Tu nu cunoşti ţinutul
Unde în fiecare zi m-afund
Şi tainice silabe tot hrănesc:
O altfel de lumină îţi frunzăreşte geamul
În veşmânt noptatic,
Şi nu-i a mea bucuria
Ce-ţi tihneşte la sân.


Abraş este surghiunul
Şi cerinţa ce-o tăinuiam în tine
De armonie azi se preface-n
Dor de moarte precoce;
Şi orice dragoste e paravan tristeţii,
Pas amuţit în bezna
Unde m-ai părăsit
Să rup din pâinea-amară.


Tindari cel senin mi se-ntoarnă;
Prieten duios mă trezeşte
Să mă aplec în cer de pe-o stâncă
Şi mă prefac temător pentru cel ce nu ştie
Ce vânt m-a răvăşit din adâncuri.     



Din Nuove poesie


CE VREI PĂSTOR DE AER
Şi-aud din nou chemarea străvechiului
Bucium al păstorilor, aspru peste şanţuri
Albe de solzii şerpilor. Poate îşi trage
Suflul din plaiurile de la Acquaviva,
Acolo unde unda râului Plŕtani
Rostogoleşte scoici sub apă printre
Picioarele copiilor cu pielea măslinie.
Oh, din ce ţinut adierea vântului prizonier
Se răsfrânge-n lumina ce-asfinţeşte deja;
ce vrei Păstor de aer? Poate îi chemi pe cei
morţi. Tu şi cu mine n-auzi, buimacă
de sclipirile mării, distrasă de strigătul
şoptit al pescarilor ce scot din apă plasele.



Din Giorno dopo giorno


POATE INIMA
Va să se irosească mirosul acru de tei
În noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
Timpul bucuriei, furia lui,
Acea muşcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne făţişă nepăsarea,
Amintirea unui gest, a unei silabe,
Dar ca a unui molcom zbor de păsări
Printre aburi de ceaţă. Şi tot mai aştepţi,
Nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate
Un ceas hotărâtor, care să-nsemne
Începutul sau sfârşitul: o soartă
Geamănă de-acum: aici negrul fumului
De incendii usucă beregata. Dacă poţi,
Uită gustul acela de sulf şi spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
Suie din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima să ne rămână, poate inima...



Din La terra impareggiabile


ŞTIRE DE CRONICĂ NEAGRĂ
Claude Vivier şi Jacques Sermeus,
Ce-au copilărit împreună dincolo de ziduri
Într-un orfelinat, cu sânge rece şi-au
Descărcat pistolul, fără vreun motiv
Anume au ucis un cuplu de tineri
Aflaţi într-o maşină parcată-n parcul Saint-Cloud
De-a lungul bulevardului Fericirii
La căderea serii
Pe douăzeci şi unu decembrie
O mie nouă sute cinzeci şi şase.
Claude Vivier spune că a fost o crimă
De doi bani şi cere, negru păianjen
Şi pasăre, înainte de a fi ghilotinat
Celula lui Landru sau Weidmann
De la-nchisoarea din Versailles. Cei doi
Tineri sunt isteţi şi duri.
Se cuvine să fie salvate imboldurile
Civice, singurătatea veselă
A cavernei, latinii din cele mai vechi
Timpuri. Invidia iubirii, ură
A inocenţei: formule ale sufletului.
Speranţa are inima mereu îngustă.
Şi tipi ca Claude şi Jacques vor fi mereu,
Dacă ne scapă numărul, opreliştea
De aur dintre a da şi a avea a omului.



Din Tutte le poesie


SCRISOARE MAMEI
„Mater dulcissima, acum coboară negura,
Apa din Naviglio bate bezmetic în diguri,
Arborii se umflă de apă, arşi de zăpezi;
Nu sunt mâhnit în Nord: nu sunt
Prea împăcat cu mine, dar nu aştept
Iertare de la nimeni, mulţi îmi sunt datori lacrimi,
Ca de la om la om. Ştiu că nu te simţi prea bine, că
Trăieşti ca toate mamele poeţilor, săracă
Şi dreaptă, iluminată de iubirea
Pentru fiii plecaţi. Azi sunt eu
Cel ce îţi scriu.” – În sfârşit, vei spune, două cuvinte
De la băiatul ăla care-a fugit noaptea într-un palton vechi
Şi-n buzunar câteva versuri. Bietul de el,
inimă tumultuoasă,
O să mi-l omoare-ntr-o zi pe undeva. –
„Sigur că da, mi-amintesc, am plecat din halta-aia
Mohorâtă de mărfare ce cărau migdale şi portocale,
De la gura Imerei, râul năpădit de coţofane,
De sare, de eucalipţi. Acum vreau să îţi mulţumesc,
Pentru ironia pe care mi-ai pus-o
Pe buze, blândă, precum a ta.
Surâsul acela m-a salvat de plânset şi dureri.
Şi nu contează dac-acum am o lacrimă pentru tine,
Pentru toţi cei care ca şi tine-aşteaptă
Fără să ştie ce. Ah, gentilă moarte,
Nu te atinge de orologiul din bucătărie ce bate pe perete,
Toată copilăria mea s-a petrecut peste smalţul
Cadranului său, peste florile-acelea pictate:
Nu te-atinge de mâinile şi inima celor bătrâni.
E cu putinţă oare vreun răspuns? Oh, moarte milostivă,
Moarte cuviincioasă. Adio, scumpa mea,
adio, dulcissima mater.”

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul